Elizabeth Taylor

În California, mamei lui Taylor i se spunea adesea că fiica ei ar trebui să dea audiții pentru filme.^[31] Ochii lui Taylor atrăgeau în mod special atenția; erau albaștri, aproape de a părea violeți, și erau încadrați de gene duble și întunecate, cauzate de o mutație genetică.^[32][33] Sara s-a opus inițial ca Taylor să apară în filme, dar după ce izbucnirea războiului în Europa a făcut ca întoarcerea acolo să devină improbabilă, a început să privească industria cinematografică ca pe o modalitate de a se integra în societatea americană.^[31]

Taylor și-a început contractul cu Universal Pictures în aprilie 1941 și a primit un rol secundar în filmul There's One Born Every Minute (1942).^[34] Ea nu a mai obținut alte roluri, iar contractul i-a fost reziliat după un an.^[34] Directoarea de casting de la Universal și-a explicat antipatia față de Taylor, afirmând că „fetița asta nu are nimic... ochii ei sunt prea maturi, nu are chipul unui copil”.^[34] Biograful Alexander Walker este de acord că Taylor arăta diferit față de vedetele copil ale epocii, precum Shirley Temple și Judy Garland.^[35] Taylor a declarat ulterior că „se pare că îi speriam pe adulți, pentru că eram foarte directă”.^[36] Taylor a primit o altă șansă la sfârșitul anului 1942, când un cunoscut al tatălui ei, producătorul MGM Samuel Marx, i-a aranjat o audiție pentru un rol secundar în filmul Lassie Come Home (1943), care necesita o actriță copil cu accent englezesc.^[37]

Taylor a primit primul său rol principal la vârsta de 12 ani, când a fost aleasă să interpreteze o fată care dorește să concureze ca jocheu în cursa Grand National, rezervată exclusiv bărbaților, în filmul National Velvet (1944).^[38] Ulterior, ea l-a numit „cel mai palpitant film” al carierei sale.^[39] Încă din 1937, MGM căuta o actriță potrivită, cu accent britanic și abilitatea de a călări cai. Gene Tierney (cu 12 ani mai mare decât Taylor) a fost prima opțiune, dar în cele din urmă s-a decis asupra lui Taylor la recomandarea regizorului filmului The White Cliffs of Dover (1944), Clarence Brown, care știa că ea avea profilul necesar.^[38]

În urma succesului National Velvet, MGM i-a oferit lui Taylor un nou contract pe șapte ani, cu un salariu săptămânal de 750 de dolari. Au distribuit-o într-un rol secundar în cel de-al treilea film din seria Lassie, Courage of Lassie (1946).^[40] De asemenea, MGM a publicat o carte cu scrierile lui Taylor despre veverița ei de companie, intitulată Nibbles and Me (1946), și a comandat realizarea unor păpuși de hârtie și a unor cărți de colorat cu chipul ei.^[40]

Când Taylor a împlinit 15 ani, în 1947, MGM a început să-i cultive o imagine publică mai matură, organizând ședințe foto și interviuri care o prezentau ca pe o adolescentă „normală”, care mergea la petreceri și avea întâlniri romantice.^[41] Revistele de film și jurnaliștii de mondenități au început, de asemenea, să o compare cu actrițe mai în vârstă, precum Ava Gardner și Lana Turner.^[42] Revista Life a numit-o „cea mai talentată actriță tânără de la Hollywood” pentru cele două roluri din filme pe care le-a interpretat în acel an.^[43] În filmul Cynthia (1947), criticat aspru de critici, Taylor a interpretat rolul unei fete fragile care își sfidează părinții excesiv de protectori pentru a merge la balul de absolvire; în filmul de epocă Life with Father (1947), alături de William Powell și Irene Dunne, ea a interpretat rolul iubitei fiului unui broker de bursă.^[44][45][46]

În primul său rol matur, din thrillerul Conspirator (1949), ea interpretează o femeie care începe să bănuiască că soțul ei este un spion sovietic.^[47] Taylor avea doar 16 ani la momentul filmărilor, dar lansarea filmului a fost amânată până în martie 1950, deoarece MGM nu l-a apreciat și se temea că ar putea provoca probleme diplomatice.^[47][48] În mai 1950, Taylor s-a căsătorit cu moștenitorul lanțului hotelier Conrad „Nicky” Hilton Jr. într-o ceremonie foarte mediatizată.^[49] Evenimentul a fost organizat de MGM și folosit ca parte a campaniei publicitare pentru următorul film al lui Taylor, comedia lui Vincente Minnelli, Tatăl miresei (1950), în care a jucat alături de Spencer Tracy și Joan Bennett în rolul unei mirese care se pregătea pentru nunta sa.^[49] Filmul a devenit un succes de box-office la lansarea sa în iunie, încasând 6 milioane de dolari la nivel mondial (80 de milioane de dolari în 2025), și a fost urmat, zece luni mai târziu, de o continuare de succes, Micul dividend al tatei (1951).^[50]

Următorul film lansat de Taylor, Un loc sub soare (1951) al lui George Stevens, a marcat o schimbare față de filmele sale anterioare. Potrivit lui Taylor, acesta a fost primul film în care i s-a cerut să joace un rol, în loc să fie pur și simplu ea însăși,^[51] și i-a adus recunoașterea criticilor pentru prima dată de la National Velvet.^[52] Bazat pe romanul lui Theodore Dreiser, An American Tragedy (1925), filmul o prezenta pe Taylor în rolul unei mondene răsfățate care se interpune între un muncitor sărac de fabrică (Montgomery Clift) și iubita lui însărcinată (Shelley Winters).^[53]

Ulterior, Taylor a jucat în comedia romantică Love Is Better Than Ever (1952).^[54] Potrivit lui Alexander Walker, MGM i-a oferit un rol într-un „film de serie B” ca pedeapsă pentru divorțul de Hilton din ianuarie 1951, după doar opt luni de căsătorie, fapt care provocase un scandal public ce i-a afectat imaginea.^[54] După finalizarea filmului, Taylor a fost trimisă în Marea Britanie pentru a juca în epopeea istorică Ivanhoe (1952), unul dintre cele mai costisitoare proiecte din istoria studioului.^[55] Ea nu era încântată de acest proiect, considerând povestea superficială și rolul ei, cel al Rebeccăi, prea mic.^[55] Cu toate acestea, Ivanhoe a devenit unul dintre cele mai mari succese comerciale ale MGM, încasând 11 milioane de dolari la nivel mondial.^[56]

Ultimul film al lui Taylor realizat în cadrul vechiului său contract cu MGM a fost The Girl Who Had Everything (1953), un remake al dramei din perioada pre-cod, Prizoniera dragostei (1931).^[57] În ciuda nemulțumirilor sale față de studio, Taylor a semnat un nou contract pe șapte ani cu MGM în vara anului 1952. Deși își dorea roluri mai interesante, factorul decisiv în continuarea colaborării cu studioul a fost cel financiar; se căsătorise recent cu actorul britanic Michael Wilding și era însărcinată cu primul ei copil.^[58] Pe lângă acordarea unui salariu săptămânal de 4.700 de dolari (56.558 de dolari în 2025), MGM a acceptat să acorde cuplului un împrumut pentru o casă și i-a oferit soțului ei un contract pe trei ani.^[59] Din cauza dependenței sale financiare, studioul avea acum un control și mai mare asupra ei decât înainte.^[59]

Primele două filme ale lui Taylor realizate în cadrul noului contract au fost lansate la un interval de zece zile, la începutul anului 1954.^[60] Primul a fost Rhapsody, un film romantic în care ea interpreta rolul unei femei prinsă într-un triunghi amoros cu doi muzicieni. Al doilea a fost Plantația Elephant Walk, un film dramatic în care a interpretat rolul unei femei britanice care se străduia să se adapteze la viața de pe plantația de ceai a soțului ei din Ceylon. Ea fusese împrumutată studioului Paramount Pictures pentru acest film după ce actrița inițială, Vivien Leigh, se îmbolnăvise.^[61]

Elizabeth Taylor în Giant (1956)

Paul Newman și Taylor în Pisica pe acoperișul fierbinte (1958)

Liz circa 1960

La mijlocul anilor 1950, industria cinematografică americană începea să se confrunte cu o concurență serioasă din partea televiziunii, ceea ce a determinat studiourile să producă mai puține filme și să se concentreze, în schimb, pe calitatea acestora.^[62] Această schimbare a fost în avantajul lui Taylor, care a găsit în sfârșit roluri mai provocatoare după câțiva ani de dezamăgiri profesionale.^[62] După ce a insistat pe lângă regizorul George Stevens, ea a obținut rolul principal feminin în filmul Giant (1956), o dramă epică despre o dinastie de crescători de vite, în care a jucat alături de Rock Hudson și prietenul ei apropiat, James Dean.^[63][62] Filmările de la Marfa, Texas, au reprezentat o experiență dificilă pentru Taylor, deoarece a intrat în conflict cu Stevens și a fost adesea bolnavă, ceea ce a dus la întârzieri.^[62][64] Pentru ca nenorocirea să fie și mai mare, Dean a murit într-un accident de mașină la doar câteva zile după finalizarea filmărilor; Taylor, îndurerată, a trebuit totuși să filmeze cadrele pentru scenele lor comune.^[65] Când Giant a fost lansat un an mai târziu, a devenit un succes de box-office și a fost lăudat pe scară largă de critici.^[62]

MGM a reunit-o pe Taylor cu Montgomery Clift în Raintree County (1957), o dramă despre Războiul Civil, care spera să repete succesul filmului Pe aripile vântului (1939).^[66] Taylor a considerat fascinant rolul său de frumușică sudistă cu tulburări psihice, dar, în ansamblu, nu i-a plăcut filmul.^[66] Deși acesta nu a reușit să aibă succesul pe care MGM îl planificase,^[67] Taylor a fost nominalizată pentru interpretarea sa la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță (prima sa nominalizare).^[68]

Taylor a considerat că următoarea sa interpretare, în rolul lui Maggie din adaptarea piesei lui Tennessee Williams, Pisica pe acoperișul fierbinte (1958), a reprezentat un „moment de vârf” al carierei sale, dar aceasta a coincis cu una dintre cele mai dificile perioade din viața sa personală.^[51] După finalizarea filmului Raintree County, divorțase de Wilding și se căsătorise cu producătorul Mike Todd. În martie 1958, după ce terminase doar două săptămâni de filmări, Todd a murit într-un accident aviatic.^[69] Deși devastată, presiunea din partea studioului și faptul că știa că Todd avea datorii mari au determinat-o pe Taylor să se întoarcă la muncă doar trei săptămâni mai târziu.^[70] Ulterior, ea a declarat că „într-un fel... am devenit Maggie” și că actoria „era singurul moment în care puteam funcționa” în săptămânile de după moartea lui Todd.^[51]

Următorul film al lui Taylor, Suddenly, Last Summer (1959) al lui Joseph L. Mankiewicz, a fost o altă adaptare după o piesă de Tennessee Williams, cu un scenariu scris de Gore Vidal și în care au jucat Montgomery Clift și Katharine Hepburn. Producția independentă i-a adus lui Taylor 500.000 de dolari pentru interpretarea rolului unei paciente traumatizate într-un spital de psihiatrie.^[71] Deși filmul era o dramă despre boli mintale, traume din copilărie și homosexualitate, a fost promovat mizând pe sex-appeal-ul lui Taylor; atât trailerul, cât și afișul o prezentau pe aceasta într-un costum de baie alb. Strategia a funcționat, filmul dovedindu-se un succes financiar.^[72]

Până în 1959, Taylor mai avea de realizat un film pentru MGM, iar studioul a decis că acesta urma să fie BUtterfield 8 (1960), o dramă despre o prostituată de lux, adaptare a romanului omonim al lui John O’Hara din 1935.^[73] Studioul a apreciat corect că imaginea publică a lui Taylor ar face ca publicul să o asocieze cu ușurință cu rolul respectiv.^[73] Așa cum se prevăzuse, BUtterfield 8 a fost un succes comercial major, încasând 18 milioane de dolari la nivel mondial.^[74] Taylor a câștigat pentru interpretarea sa primul său Premiu Oscar pentru cea mai bună actriță.^[74]

După ce și-a încheiat contractul cu MGM, Taylor a jucat în filmul Cleopatra (1963) al studioului 20th Century-Fox. Potrivit istoricului de film Alexander Doty, această epopee istorică a făcut-o mai faimoasă ca niciodată.^[75] A devenit prima vedetă de cinema care a primit un onorariu de 1 milion de dolari pentru un rol; Fox i-a acordat, de asemenea, 10% din profitul brut al filmului, precum și posibilitatea de a filma în formatul Todd-AO, un format cu ecran lat pentru care moștenise drepturile de la Mike Todd.^[76][73] Producția filmului – caracterizată de decoruri și costume costisitoare, întârzieri constante și un scandal provocat de relația extraconjugală a lui Taylor cu partenerul ei de distribuție, Richard Burton – a fost urmărită îndeaproape de mass-media, revista Life proclamându-l „cel mai discutat film realizat vreodată”.^[77] Filmările au început în Anglia în 1960, dar au trebuit să fie întrerupte de mai multe ori din cauza vremii nefavorabile și a stării precare de sănătate a lui Taylor.^[78] În martie 1961, ea a suferit o pneumonie aproape fatală, care a necesitat o traheotomie; o agenție de știri a raportat în mod eronat că ar fi murit.^[78] Odată ce și-a revenit, Fox a renunțat la materialul deja filmat și a mutat producția la Roma, schimbând regizorul cu Joseph Mankiewicz, iar rolul lui Marc Antoniu i-a fost atribuit lui Burton.^[79] Filmările au fost finalizate în cele din urmă în iulie 1962.^[80] Costul final al filmului a fost de 62 de milioane de dolari (echivalentul a 660 de milioane de dolari în 2025), ceea ce l-a făcut cel mai scump film realizat până la acel moment.^[81]

Cleopatra a devenit cel mai mare succes de box-office al anului 1963 în Statele Unite; filmul a încasat 15,7 milioane de dolari (echivalentul a 165 de milioane de dolari în 2025).^[82] Cu toate acestea, au fost necesari câțiva ani pentru ca filmul să-și recupereze costurile de producție, ceea ce aproape a dus studioul Fox la faliment. Studioul a dat public vina pe Taylor pentru problemele producției și i-a dat în judecată, fără succes, pe Burton și Taylor, acuzându-i că ar fi afectat perspectivele comerciale ale filmului prin comportamentul lor.^[81] Recenziile au fost mixte până la negative, criticii considerând-o pe Taylor supraponderală și vocea ei prea subțire, comparând-o în mod defavorabil cu colegii ei britanici de distribuție, cu pregătire clasică.^[83][84][85] În retrospectivă, Taylor a numit filmul Cleopatra un „moment de cumpănă” în cariera sa și a afirmat că studioul a tăiat scenele care, în opinia ei, constituiau „esenta caracterizării personajului”.^[51]

După Cleopatra, Taylor urma să joace în comedia neagră What a Way to Go! (1964), însă negocierile nu s-au concretizat, iar rolul i-a revenit lui Shirley MacLaine. Între timp, producătorii au profitat de scandalul din jurul relației dintre Taylor și Burton și i-au distribuit împreună în filmul The V.I.P.s (1963), în care povestea personajelor reflecta într-o anumită măsură situația lor din viața reală.^[86][87] Filmul a avut succes comercial,^[88] iar Taylor a primit și oferta de a găzdui o emisiune specială de televiziune, Elizabeth Taylor in London, în care recita opere ale unor autori britanici consacrați.^[89] Ulterior, Taylor a luat o pauză de doi ani de la cinematografie, perioadă în care ea și Burton au divorțat de partenerii lor și s-au căsătorit.^[90] Cei doi au continuat să joace împreună în mai multe filme, devenind unul dintre cele mai cunoscute cupluri de la Hollywood. Istoricul de film Alexander Doty a remarcat că majoritatea aparițiilor lui Taylor din această perioadă păreau să „conformeze și să consolideze imaginea unei Elizabeth Taylor indulgentă, zgomotoasă, imorală sau amorală și plină de pofte (în multe sensuri ale cuvântului)”.^[91][92] Primul lor proiect comun după revenirea lui Taylor a fost The Sandpiper (1965), o dramă romantică despre o relație interzisă. Deși filmul a primit recenzii în mare parte negative, acesta a avut succes la box-office.^[93]

Următorul lor proiect, Cui i-e frică de Virginia Woolf? (1966), o adaptare a piesei cu același titlu scrisă de Edward Albee, a reprezentat cea mai apreciată interpretare din cariera lui Taylor din punct de vedere critic.^[94][95] Ea și Burton au interpretat rolurile lui Martha și George, un cuplu de vârstă mijlocie care trecea printr-o criză conjugală. Pentru a o portretiza în mod convingător pe Martha, o femeie de 50 de ani, Taylor s-a îngrășat, a purtat o perucă și a folosit machiaj pentru a părea obosită și mai în vârstă – un contrast puternic cu imaginea sa publică de vedetă de cinema plină de farmec.^[96][97] La sugestia lui Taylor, regizorul de teatru Mike Nichols a fost angajat să regizeze proiectul, în ciuda lipsei sale de experiență în domeniul cinematografic.^[98] Producția s-a deosebit de tot ce făcuse ea până atunci, deoarece Nichols a dorit să repete piesa în detaliu înainte de a începe filmările.^[99] Woolf a fost considerat revoluționar datorită temelor sale pentru adulți și limbajului necenzurat, și a primit recenzii „glorioase” la lansare.^[100] Revista Variety a scris că „interpretarea lui Taylor este în același timp senzuală, răutăcioasă, cinică, demnă de milă, respingătoare, plină de poftă și tandră”.^[101] Stanley Kauffmann de la The New York Times a afirmat că ea „semnează cea mai bună interpretare din cariera sa, susținută și plină de intensitate”.^[102] Filmul a devenit, de asemenea, unul dintre cele mai mari succese comerciale ale anului.^[103][95] Taylor a primit al doilea premiu Oscar, precum și premiile BAFTA, National Board of Review și New York City Film Critics Circle pentru interpretarea sa.

Ca gay icon, Taylor a fost una dintre primele vedete care s-au implicat în activismul împotriva HIV/SIDA și a contribuit la strângerea a peste 270 de milioane de dolari pentru această cauză, începând de la mijlocul anilor 1980.^[104][105] Ea a demarat activitatea filantropică după ce a devenit frustrată de faptul că se făceau foarte puține eforturi pentru combaterea bolii, în ciuda atenției acordate de mass-media.^[106] Ulterior, ea a explicat pentru revista Vanity Fair că „am decis că, datorită numelui meu, aș putea deschide anumite uși, că eram o marfă în sine – și nu mă refer la calitatea mea de actriță. Puteam să iau faima pe care o detestasem și de care încercasem să scap atâția ani – dar de care nu poți scăpa niciodată – și să o folosesc pentru a face ceva bun. Voiam să mă retrag, dar tabloidele nu m-au lăsat. Așa că m-am gândit: «Dacă tot vreți să mă distrugeți, o să vă folosesc.»”^[107]

Taylor a dat startul activității filantropice în 1984, contribuind la organizarea și găzduirea primei acțiuni de strângere de fonduri pentru SIDA, în beneficiul organizației AIDS Project Los Angeles.^[107][108] În august 1985, ea și Michael Gottlieb au înființat Fundația Națională pentru Cercetarea SIDA, după ce fostul ei prieten și coleg de distribuție, Rock Hudson, a anunțat că se afla pe patul de moarte din cauza acestei infecții.^[107][108] În luna următoare, fundația a fuzionat cu cea condusă de Mathilde Krim, formând Fundația Americană pentru Cercetarea SIDA (amfAR).^[109][110] Deoarece amfAR se concentrează pe finanțarea cercetării, Taylor a înființat Fundația Elizabeth Taylor pentru SIDA (ETAF) în 1991, cu scopul de a sensibiliza opinia publică și de a oferi servicii de sprijin bolnavilor, suportând personal cheltuielile administrative ale acesteia.^{[107][108][111]} De la moartea sa, moștenitorii ei au continuat să finanțeze activitatea ETAF și donează fundației 25% din drepturile de autor obținute din utilizarea imaginii sale.^[111] Pe lângă activitatea sa în favoarea persoanelor afectate de HIV/SIDA din Statele Unite, Taylor a jucat un rol esențial în extinderea operațiunilor amfAR în alte țări; ETAF își desfășoară activitatea și la nivel internațional.^[107]

Taylor a depus mărturie în fața Senatului Statelor Unite și a Camerei Reprezentanților în legătură cu Legea Ryan White privind îngrijirea medicală în anii 1986, 1990 și 1992.^[110][112] Ea l-a convins pe președintele Ronald Reagan să recunoască boala pentru prima dată într-un discurs din 1987, și i-a criticat public pe președinții George H. W. Bush și Bill Clinton pentru lipsa de interes în combaterea acesteia.^[107][108]

Taylor este considerată o emblemă a modei atât datorită costumelor sale din filme, cât și stilului personal.^{[113][114][115]} La MGM, costumele sale au fost create în mare parte de Helen Rose și Edith Head,^[116] iar în anii 1960 de Irene Sharaff.^[114][117] Printre cele mai faimoase costume ale sale se numără rochia albă de bal din filmul Un loc sub soare (1951), rochia în stil grecesc din Pisica pe acoperișul fierbinte (1958), rochia verde în linie A din Suddenly Last Summer (1959) și haina de blană din BUtterfield 8 (1960).^{[113][114][115]} Aspectul ei din filmul Cleopatra (1963) a dat naștere unei tendințe în machiaj, cea a „ochilor de pisică”, realizată cu creion de ochi negru.^[118]

Taylor a colecționat bijuterii pe tot parcursul vieții. Deținea diamantul Krupp de 33,19 carate (6,638 g), diamantul Taylor–Burton de 69,42 carate (13,884 g) și perla La Peregrina de 50 de carate (10 g), toate trei fiind cadouri de la soțul ei, Richard Burton.^[119] De asemenea, a publicat o carte despre colecția sa, My Love Affair with Jewelry, în 2002.^[114][120] Taylor a contribuit la popularizarea creațiilor designerilor de modă Valentino Garavani^[116][121] și Halston.^[114][122] În 1997, a primit premiul „Lifetime of Glamour” din partea Consiliului Designerilor de Modă din America (CFDA).^[123] După moartea sa, colecțiile sale de bijuterii și de modă au fost scoase la licitație de către Christie’s în beneficiul fundației sale pentru SIDA, ETAF. Bijuteriile s-au vândut pentru suma record de 156,8 milioane de dolari,^[124] iar hainele și accesoriile pentru încă 5,5 milioane de dolari.^[125]

Taylor a creat o colecție de parfumuri al cărei succes a contribuit la stabilirea tendinței de produse sub marca vedetelor în ultimii ani ai vieții sale.^{[126][127][128]} În colaborare cu Elizabeth Arden, Inc., a început prin lansarea a două parfumuri de mare succes – „Passion” în 1987 și „White Diamonds” în 1991.^[127] Taylor a supravegheat personal crearea și producția fiecăruia dintre cele 11 parfumuri comercializate sub numele ei.^[127] Potrivit biografilor Sam Kashner și Nancy Schoenberger, ea a câștigat mai mulți bani prin această colecție decât pe parcursul întregii sale cariere de actriță,^[129] iar la moartea sa, ziarul britanic The Guardian a estimat că majoritatea averii sale, estimată între 600 de milioane și 1 miliard de dolari, era constituită din venituri provenite din vânzarea parfumurilor.^[127] În 2005, Taylor a cofondat, de asemenea, o companie de bijuterii, House of Taylor.^[130]

Starea de sănătate a lui Taylor s-a deteriorat din ce în ce mai mult în ultimele două decenii ale vieții sale, iar după 1996 a participat foarte rar la evenimente publice.^[136] A suferit episoade grave de pneumonie în 1990 și 2000,^[108] a avut două operații de înlocuire a șoldului la mijlocul anilor 1990,^[104] o intervenție chirurgicală pentru o tumoare cerebrală benignă în 1997,^[104] și a urmat un tratament de succes pentru cancer de piele în 2002.^[136] Ea folosea un scaun cu rotile din cauza problemelor de spate și a fost diagnosticată cu insuficiență cardiacă congestivă în 2004.^[137][138] A decedat din cauza acestei boli la Centrul Medical Cedars-Sinai din Los Angeles pe 23 martie 2011, la vârsta de 79 de ani, la șase săptămâni după ce fusese internată.^[139] Înmormântarea ei a avut loc a doua zi la Forest Lawn Memorial Park din Glendale, California. Slujba a fost o ceremonie evreiască privată, oficiată de rabinul Jerome Cutler. La cererea lui Taylor, ceremonia a început cu 15 minute întârziere, deoarece, potrivit reprezentantului ei, „ea voia să întârzie chiar și la propria înmormântare”.^[140] A fost înhumată în Marele Mausoleu al cimitirului.^[141]