Filosofia limbajului

În Occident, cercetarea limbii datează din secolul al V-lea î.Hr., cu filozofi precum Socrate, Platon, Aristotel și stoici . ^[1] Speculațiile lingvistice au precedat descrierilor sistematice ale gramaticii, care au apărut în c. the 5th century BC în India și c. the 3rd century BC în Grecia.

În dialogul Cratylus, Platon analizează problema dacă numele lucrurilor sunt determinate prin convenție sau prin natură. El critică convenționalismul ca ducând la consecința bizară că, întrucât orice poate fi denumit convențional prin orice nume, nu pot exista, prin urmare, nici nume potrivite sau corecte,nici nume nepotrivite sau incorecte - totuși, intuitiv, se pare că astfel de nume „incorecte” sunt într-adevăr posibile: de exemplu, dacă Theophilus înseamnă „iubit de Dumnezeu”, pare nepotrivit pentru oricine nu este, de fapt, deloc pios. Platon susține, în plus, că numele primitive (spre deosebire de cele derivate) au o corectitudine naturală, deoarece fiecare fonem reprezintă idei sau sentimente de bază; de exemplu, litera λ iar sunetul său reprezintă - pentru Platon - ideea de netezime sau moliciune. Cu toate acestea, până la sfârșitul operei lui Cratylus, el pare să admită că sunt implicate și unele convenții sociale și că ideea că fonemele au semnificații individuale nu este lipsită de defecte. ^[2] Platon este adesea considerat un susținător al realismului extrem .

Aristotel s-a interesat de probleme de logică, categorii și crearea sensului. El a separat toate lucrurile în categorii de specie și gen . El credea că sensul unui predicat era stabilit printr-o abstractizare a asemănărilor dintre diverse lucruri individuale. Această teorie a ajuns ulterior să fie numită nominalism . ^[3] Cu toate acestea, întrucât Aristotel a considerat că aceste asemănări erau constituite dintr-o reală asemănare a formei, el este considerat mai adesea un susținător al realismului moderat .

Stoicii au adus contribuții importante la analiza gramaticii, distingând cinci părți de vorbire: substantive, verbe, apelative (nume sau epitete ), conjuncții și articole . De asemenea, au dezvoltat o doctrină sofisticată a lektón-ului asociat cu fiecare semn al unei limbi, dar distinct atât de semnul în sine, cât și de lucrul la care se referă. Acest lektón era sensul sau semnificația fiecărui termen. Lektón-ul complet al unei propoziții este ceea ce am numi astăzi propoziția sa. ^[4] Doar propozițiile erau considerate purtătoare de adevăr - adică puteau fi considerate adevărate sau false - în timp ce propozițiile erau pur și simplu vehiculele lor de exprimare. Diferite lektá puteau exprima și alte lucruri în afară de propoziții, cum ar fi comenzi, întrebări și exclamații. ^[5]

Filosofii medievali erau foarte interesați de subtilitățile limbajului și de utilizarea acestuia. Pentru mulți scolastici, acest interes a fost provocat de necesitatea traducerii textelor grecești în latină . Au existat mai mulți filozofi ai limbajului remarcabili în perioada medievală. Potrivit lui Peter J. King (deși acest lucru a fost contestat), Peter Abelard a anticipat teoriile moderne ale referinței . De asemenea, Summa Logicae a lui William de Ockham a prezentat una dintre primele propuneri serioase pentru codificarea unui limbaj mental. ^[6]

Scolasticii din perioada medievală înaltă, precum Ockham și John Duns Scotus, considerau logica o scientia sermocinalis (știința limbajului). Rezultatul studiilor lor a fost elaborarea unor noțiuni lingvistico-filosofice a căror complexitate și subtilitate au ajuns să fie apreciate abia recent. Multe dintre cele mai interesante probleme ale filosofiei moderne a limbajului au fost anticipate de gânditorii medievali. Fenomenele de vagitate și ambiguitate au fost analizate intens, iar acest lucru a dus la un interes crescând pentru problemele legate de utilizarea cuvintelor <i id="mwiQ">sincategorematice</i>, cum ar fi și, sau, nu, dacă și fiecare . Studiul cuvintelor (sau termenilor ) categorematici și al proprietăților lor a fost, de asemenea, dezvoltat foarte mult. ^[7] Una dintre dezvoltările majore ale scolasticilor în acest domeniu a fost doctrina suppositio suppositio. Un termen este interpretarea care i se dă într-un context specific. Poate fi propriu sau impropriu (ca atunci când este folosit în metafore, metonimie și alte figuri de stil). O suppositio propriu, la rândul său, poate fi fie formal, fie material, în funcție de faptul dacă se referă la referentul său non-lingvistic obișnuit (ca în „Charles este un om”), fie la sine ca entitate lingvistică (ca în „«Charles» are șapte litere”). O astfel de schemă de clasificare este precursoarea distincțiilor moderne dintre utilizare și menționare și dintre limbaj și metalimbaj . ^[8]

Există o tradiție numită gramatică speculativă care a existat din secolul al XI-lea până în secolul al XIII-lea . Printre cercetătorii de renume s-au inclus și Martin de Dacia și Toma de Erfurt (vezi Modistae ).

Lingviști din perioadele Renașterii și Barocului, precum Johannes Goropius Becanus, Athanasius Kircher și John Wilkins, au fost fascinați de ideea unui limbaj filosofic care să inverseze confuzia limbilor, influențați de descoperirea graduală a caracterelor chinezești și a hieroglifelor egiptene ( Hieroglyphica ). Această idee este în paralel cu ideea că ar putea exista un limbaj universal al muzicii.

Academia europeană a început să absoarbă tradiția lingvistică indiană abia de la mijlocul secolului al XVIII-lea, fiind introdusă de Jean François Pons și Henry Thomas Colebrooke ( editio princeps a lui Varadarāja, un gramatician sanscrit din secolul al XVII-lea, datând din 1849).

La începutul secolului al XIX-lea, filosoful danez Søren Kierkegaard a insistat asupra faptului că limbajul ar trebui să joace un rol mai important în filosofia occidentală . El a afirmat că filosofia nu s-a concentrat suficient asupra rolului pe care limbajul îl joacă în cunoaștere și că filosofia viitoare ar trebui să procedeze cu o concentrare conștientă asupra limbajului:  Dacă pretenția filozofilor de a fi imparțiali ar fi tot ceea ce pretinde a fi, ar trebui de asemenea să țină cont de limbaj și de întreaga sa semnificație în raport cu filosofia speculativă ... Limbajul este parțial ceva dat inițial, parțial ceea ce se dezvoltă liber. Și, la fel cum individul nu poate ajunge niciodată la punctul în care devine absolut independent ... la fel este și cu limbajul.

Limbajul a început să joace un rol central în filosofia occidentală la începutul secolului al XX-lea. Expresia „ cotitură lingvistică ” descrie accentul deosebit pe care filosofii contemporani l-au pus pe limbaj în această perioadă.

Una dintre figurile centrale implicate în această dezvoltare a fost filosoful german Gottlob Frege, a cărui lucrare despre logica filosofică și filosofia limbajului la sfârșitul secolului al XIX-lea a influențat opera filozofilor analitici din secolul al XX-lea , Bertrand Russell și Ludwig Wittgenstein . În filosofia continentală, lucrarea fundamentală în domeniu a fost Cours de linguistique générale a lui Ferdinand de Saussure, publicată postum în 1916. Filosofia limbajului a devenit atât de omniprezentă încât, pentru o vreme, în cercurile filosofiei analitice, filosofia în ansamblu a fost înțeleasă ca o problemă de filosofie a limbajului.

Căutând să perturbe filosofia limbajului prinsă în aceste obstrucții postmoderniste și poststructuraliste, academicianul american Jason Ānanda Josephson Storm a introdus hilosemiotica . ^[9] Influențată de teorii care includ pragmatismul în stilul lui William James, combinată cu o perspectivă asupra comunicării dintre plante și animale, hilosemiotica urmărește să stabilească o abordare panspecifică a semnelor, a intenției și a semnificației lor. ^{[10] [11]} Cu alte cuvinte, hilosemiotica este o mișcare care vizează deposedarea filosofiei limbajului de antropocentrismul său.