Karl Marx

Karl Marx, al cărui nume complet era Karl Heinrich Marx, s-a născut la 5 mai 1818, fiind fiul lui Heinrich Marx și al Henriettei Pressburg, în locuința de pe Brückengasse nr. 664 din Trier, oraș aflat atunci în Regatul Prusiei.^{[35.1][34.2][33.2]} Familia Marx era de origine evreiască și avea o orientare religioasă seculară, dar se convertise la creștinism înainte de nașterea sa. Bunicul matern era un rabin neerlandez, iar familia paternă furnizase rabini comunității din Trier încă din 1723, inclusiv pe bunicul său, Meier Halevi Marx.^{[35.2][34.3][33.3]} Tatăl său a fost primul din această familie care a primit o educație laică. A devenit avocat, obținând venituri care îi asigurau un nivel de trai corespunzător clasei mijlocii superioare. Familia deținea și mai multe podgorii în regiunea Moselei.^[36] După anexarea Renaniei de către Prusia în 1815 și anularea unor drepturi acordate anterior evreilor,^[37] Heinrich s-a convertit la Biserica Evanghelică din Prusia pentru a-și putea continua profesia de avocat.^{[35.3][33.4][38]}

Heinrich Marx avea convingeri în mare parte nereligioase și era influențat de Iluminism, îndeosebi de ideile lui Immanuel Kant și Voltaire. Liberal de orientare clasică, a participat la mișcările care cereau adoptarea unei constituții și reformarea Prusiei, pe atunci o monarhie absolută.^{[35.4][34.4][33.5]} În 1815 a început să profeseze ca avocat, iar în 1819 și-a mutat familia într-o locuință cu zece camere din apropierea monumentului Porta Nigra.^{[35.1][34.5][33.6]} Soția sa, Henriette Pressburg, provenea dintr-o familie prosperă de evrei neerlandezi, din care aveau să provină și fondatorii companiei Philips. Sora ei, Sophie Pressburg, s-a căsătorit cu Lion Philips, devenind bunica lui Gerard și Anton Philips și străbunica lui Frits Philips. Lion Philips, industriaș neerlandez din domeniul tutunului, avea să le acorde frecvent împrumuturi lui Karl și Jenny Marx în timpul exilului lor londonez.^[34.6]

Despre copilăria lui Marx se cunosc relativ puține informații.^[35.5][34.7] Al treilea dintre cei nouă copii ai familiei, a devenit fiul cel mai mare după moartea fratelui său Moritz, în 1819.^[33.6] Marx și frații săi rămași în viață au fost botezați în Biserica Luterană la 28 august 1824,^[39] iar mama lor în noiembrie 1825.^[40] Până în 1830, Marx a fost educat acasă, sub îndrumarea tatălui, după care a fost înscris la Gimnaziul Friedrich Wilhelm din Trier. Directorul instituției, Hugo Wyttenbach, era prieten cu Heinrich Marx și angajase mai mulți profesori cu orientare liberal-umanistă, provocând nemulțumirea autorităților conservatoare. În 1832, poliția a percheziționat școala și a descoperit materiale care promovau liberalismul politic, distribuite elevilor. Considerând aceste activități subversive, autoritățile au impus schimbări administrative și au înlocuit mai mulți membri ai corpului profesoral.^{[35.6][34.7][33.7][41][42]}

În octombrie 1835, la vârsta de 16 ani, Marx s-a înscris la Universitatea din Bonn, unde intenționa să studieze filozofia și literatura, deși tatăl său insista să urmeze dreptul, considerându-l un domeniu mai practic.^{[35.7][34.8][33.8]} Din cauza unei afecțiuni descrise drept „slăbiciune toracică”,^[34.9] a fost scutit de serviciul militar la împlinirea vârstei de 18 ani. La Bonn, s-a alăturat Clubului Poeților, o organizație care cuprindea radicali politici supravegheați de poliție,^[35.8][33.9] și Clubului de Tavernă din Trier, o asociație studențească în cadrul căreia a deținut pentru o perioadă funcția de copreședinte.^{[34.10][33.9][43]} În august 1836 a participat la un duel cu un membru al asociației studențești Corps Borussia Bonn.^[35.9][33.9] Deși rezultatele sale din primul semestru fuseseră bune, acestea s-au deteriorat ulterior, determinându-l pe tatăl său să îl transfere la Universitatea din Berlin, considerată mai riguroasă din punct de vedere academic.^{[35.10][34.11][33.9]}

În 1843, Marx a devenit coeditor al revistei radicale de stânga Deutsch-Französische Jahrbücher („Analele franco-germane”), fondată la Paris de activistul german Arnold Ruge pentru a reuni reprezentanții mișcărilor radicale germane și franceze.^{[35.24][34.22][33.24]} În octombrie, Marx și soția sa s-au mutat la Paris, locuind inițial împreună cu familia Ruge, pe Rue Vaneau nr. 23. Condițiile de locuit s-au dovedit dificile, iar după nașterea fiicei lor Jenny, în 1844, cei doi s-au mutat într-o altă locuință.^{[35.25][34.23][33.25]}

Deși revista urmărea să atragă autori din Franța și statele germane, majoritatea colaboratorilor erau germani, singurul autor de altă origine fiind Mihail Bakunin, anarhistul rus aflat în exil.^{[35.26][34.24][33.26]} Marx a contribuit cu două eseuri, Introducere la contribuția privind critica filozofiei dreptului a lui Hegel^[54.1] și Despre problema evreiască.^[54.2] Ultima lucrare introducea concepția sa despre proletariat ca forță revoluționară și marca apropierea de comunism.^[33.27] Textul a fost interpretat ca dovadă a unor concepții antisemite de autori precum Paul Johnson, Bernard Lewis, Hyam Maccoby și Robert S. Wistrich, interpretare contestată de Wendy Brown, Robert Fine, David McLellan și Francis Wheen, între alții.

A apărut un singur număr al revistei, care s-a bucurat de un anumit succes, îndeosebi datorită poeziilor satirice ale lui Heinrich Heine la adresa regelui Ludovic I al Bavariei. Autoritățile statelor germane au interzis publicația și au confiscat exemplarele importate. Ruge a refuzat finanțarea altor numere, ceea ce a provocat ruptura prieteniei sale cu Marx.^{[35.27][34.25][33.28]}

După încetarea apariției revistei, Marx a început să colaboreze cu Vorwärts! („Înainte!”), singura publicație radicală de limbă germană din Paris care nu era supusă cenzurii. În mediile radicale pariziene i-a cunoscut personal pe poetul Heinrich Heine, pe socialistul francez Pierre-Joseph Proudhon și pe revoluționarul rus Mihail Bakunin.^[45] Ziarul avea legături cu Liga celor Drepți, o organizație secretă a muncitorilor și meșteșugarilor, de orientare socialist-utopică. Marx a participat la unele reuniuni ale acesteia, fără să devină membru.^{[34.26][33.29]} În articolele publicate în Vorwärts!, și-a dezvoltat concepțiile socialiste sub influența lui Hegel și Feuerbach, criticând totodată liberalii și alți socialiști europeni.^[34.27]

La 28 august 1844, Marx s-a întâlnit la Café de la Régence cu socialistul german Friedrich Engels, întâlnire care a marcat începutul prieteniei lor de-o viață.^[34.28] Cei doi se întâlniseră deja la Köln, dar apropierea lor intelectuală și politică s-a produs la Paris.^[45] Engels i-a prezentat lucrarea sa recentă, Situația clasei muncitoare din Anglia,^[55][56.1] contribuind la consolidarea convingerii lui Marx că proletariatul urma să fie principalul agent al transformării revoluționare a societății.^[57][47.2] Cei doi au început să colaboreze la o critică a concepțiilor filozofice ale lui Bruno Bauer, fost prieten al lui Marx, publicată în 1845 sub titlul Sfânta familie.^{[34.29][56.2]} Marx era influențat de ideile tinerilor hegelieni Max Stirner și Ludwig Feuerbach, dar, în cele din urmă, atât el, cât și Engels s-au îndepărtat de materialismul feuerbachian.^[58]

În perioada petrecută la Paris, între octombrie 1843 și ianuarie 1845, Marx a studiat intens economia politică, inclusiv lucrările lui Adam Smith, David Ricardo și James Mill,^[47.3][47.4] socialismul francez, îndeosebi concepțiile lui Henri de Saint-Simon și Charles Fourier,^[59.1] și istoria Franței.^[47.5] Studiul și critica economiei politice aveau să constituie una dintre principalele sale preocupări până la sfârșitul vieții,^[60.1] culminând cu elaborarea celor trei volume ale lucrării Capitalul.^[61]

Marxismul s-a format sub influența a trei curente principale: dialectica hegeliană, socialismul utopic francez și economia politică britanică. Până în toamna anului 1844, principalele componente ale concepției filozofice și economice a lui Marx începuseră să se contureze.^[59.2] Activitatea jurnalistică și, ulterior, implicarea în organizarea mișcărilor politice revoluționare i-au întrerupt frecvent cercetările, dar Marx a continuat să studieze mecanismele interne ale capitalismului.^[47.5]

La sfârșitul anului 1844, concepția filozofică a lui Marx era deja conturată în linii generale, însă acesta considera necesară elaborarea ei sistematică într-o critică a economiei politice.^[54.3] A redactat astfel Manuscrisele economico-filosofice din 1844,^[54.4] în care a abordat numeroase probleme, inclusiv concepția sa privind munca alienată.^[62] Studiile sale economice l-au determinat să considere că socialismul științific trebuia întemeiat pe o concepție materialistă coerentă asupra lumii.^[47.6]

Manuscrisele economico-filosofice au fost redactate între aprilie și august 1844, dar Marx a constatat ulterior că unele idei din lucrare erau influențate de concepțiile lui Feuerbach, pe care le considera insuficient de consecvente. După mutarea la Bruxelles, în aprilie 1845, a redactat cele unsprezece Teze despre Feuerbach,^[63.1] dintre care ultima a devenit cunoscută prin afirmația că filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri, problema fiind transformarea acesteia.^[62][63.2]

Lucrarea critica materialismul contemplativ, idealismul care reducea practica la teorie și filozofia care privilegia abstracțiile în detrimentul realității materiale.^[62] Ea a reprezentat una dintre primele formulări ale materialismului istoric, concepție potrivit căreia lumea este transformată prin activitatea materială și practică a oamenilor, nu numai prin idei.^[62][64] În 1845, la solicitarea regelui Prusiei, guvernul francez a interzis ziarul Vorwärts!, iar ministrul François Guizot a dispus expulzarea lui Marx din Franța.^[34.27]

Neputând să rămână în Franța sau să se întoarcă în Germania, Marx a decis să se stabilească la Bruxelles, în Belgia, în februarie 1845. Pentru a primi dreptul de ședere, a fost nevoit să se angajeze că nu va publica texte referitoare la politica contemporană.^[34.27] La Bruxelles, a intrat în contact cu alți socialiști europeni aflați în exil, printre care Moses Hess, Karl Heinzen și Joseph Weydemeyer. În aprilie 1845, Engels s-a mutat din Barmen la Bruxelles pentru a i se alătura lui Marx și grupului tot mai numeros de membri ai Ligii celor Drepți stabiliți în oraș.^{[34.27][65.1]} Ulterior, Mary Burns, partenera de lungă durată a lui Engels, a părăsit Manchesterul pentru a se stabili alături de acesta la Bruxelles.^[65.2]

La mijlocul lunii iulie 1845, Marx și Engels au călătorit în Anglia pentru a se întâlni cu conducătorii mișcării cartiste, care reprezenta o parte a clasei muncitoare britanice. Era prima vizită a lui Marx în Anglia, iar Engels, care locuise deja la Manchester din noiembrie 1842^[65.3] până în august 1844,^[65.4] cunoștea limba engleză^[47.7] și întreținea relații apropiate cu mai mulți conducători cartiști.^[47.7] Acesta colaborase și ca jurnalist cu publicații cartiste și socialiste britanice.^[47.7] Marx a folosit călătoria pentru a cerceta lucrările economice disponibile în bibliotecile din Londra și Manchester.^[34.30]

Împreună cu Engels, Marx a început redactarea lucrării Ideologia germană, considerată una dintre cele mai importante expuneri ale concepției sale despre materialismul istoric.^[63.3] În această lucrare, cei doi s-au delimitat de concepțiile lui Ludwig Feuerbach, Bruno Bauer, Max Stirner și ale celorlalți tineri hegelieni, precum și de cele ale lui Karl Grün și ale reprezentanților „socialismului adevărat”, influențați încă de idealism. Ideologia germană a reprezentat o etapă de sistematizare a concepției materialiste a lui Marx și Engels asupra dezvoltării istorice.^[47.8] Scrisă într-un stil satiric, lucrarea nu a putut fi publicată din cauza cenzurii și a apărut integral abia în 1932, după moartea ambilor autori.^{[62][66][34.31]}

După finalizarea lucrării, Marx a început să elaboreze o expunere a teoriei și tacticii mișcării revoluționare proletare, întemeiată pe o concepție materialistă considerată științifică.^[67.1] El urmărea delimitarea socialismului său de cel utopic. Spre deosebire de socialiștii utopici, care acordau prioritate convingerii individuale a oamenilor, Marx considera că aceștia acționau în general în funcție de propriile interese economice și că mobilizarea clasei muncitoare trebuia să pornească de la interesele materiale comune ale membrilor săi. Această concepție a stat la baza lucrării Mizeria filozofiei (1847),^[67.2] prezentată ca o critică a filozofiei „mic-burgheze” a socialistului și anarhistului francez Pierre-Joseph Proudhon, expusă în Filozofia mizeriei (1847). Titlul și caracterul polemic al lucrării urmăreau inclusiv evitarea dificultăților provocate de cenzură.^[34.32]

Aceste lucrări au pregătit elaborarea celei mai cunoscute publicații politice a lui Marx și Engels, Manifestul Partidului Comunist. În 1846, Marx continua să întrețină relații cu organizația radicală clandestină Liga celor Drepți,^[47.9] pe care o considera potrivită pentru mobilizarea muncitorilor europeni în vederea unei revoluții proletare.^[68.1] Pentru a deveni o mișcare de masă, organizația trebuia însă să renunțe la caracterul său secret și să se transforme într-un partid politic care să acționeze public.^[68.2] Membrii Ligii au acceptat treptat această orientare, iar în iunie 1847 organizația a fost reorganizată ca societate politică deschisă, adresată direct clasei muncitoare.^[47.10] Noua organizație a primit numele de Liga Comuniștilor,^[47.11] Marx și Engels participând la redactarea programului și a principiilor sale organizatorice.^[67.3][69]

La sfârșitul anului 1847, Marx și Engels au început redactarea programului politic al Ligii Comuniștilor. Elaborat între decembrie 1847 și ianuarie 1848, Manifestul Partidului Comunist a fost publicat pentru prima dată la 21 februarie 1848.^[67.4] Lucrarea expunea principiile noii organizații, care, spre deosebire de Liga celor Drepți, urmărea să își declare public obiectivele și intențiile.^[34.33] Una dintre ideile sale fundamentale era exprimată prin afirmația: „Istoria tuturor societăților de până azi este istoria luptelor de clasă”.^[70][71] Manifestul analiza antagonismul dintre burghezie, clasa capitaliștilor înstăriți, și proletariat, clasa muncitorilor industriali. Totodată, prezenta Liga Comuniștilor drept organizația care reprezenta interesele proletariatului în lupta pentru răsturnarea societății capitaliste și înlocuirea acesteia cu socialismul, delimitând-o de celelalte mișcări socialiste și liberale ale epocii.^[72]

În același an, Europa a fost cuprinsă de proteste, insurecții și confruntări violente, cunoscute sub numele de Revoluțiile de la 1848.^[34.34] În Franța, Revoluția franceză de la 1848 a dus la răsturnarea monarhiei și proclamarea celei de-a Doua Republici.^[34.34] Marx a sprijinit aceste mișcări revoluționare. Primise recent o moștenire de la tatăl său, administrată până atunci de unchiul său Lion Philips, evaluată la 6.000^[73] sau 5.000 de franci,^[74][34.35] și ar fi folosit o treime din sumă pentru înarmarea unor muncitori belgieni care pregăteau acțiuni revoluționare.^[34.35] Deși veridicitatea acestei afirmații este contestată,^[73][75.1] Ministerul Justiției din Belgia l-a acuzat de implicare în asemenea activități și a dispus arestarea sa. Marx s-a refugiat din nou în Franța, unde considera că noul guvern republican îi putea asigura protecția.^[34.35][76]

Stabilit temporar la Paris, Marx a transferat în oraș sediul conducerii Ligii Comuniștilor și a constituit un club al muncitorilor germani, alături de mai mulți socialiști germani aflați în exil.^[34.36] În speranța extinderii revoluției în Germania, s-a întors la Köln în 1848, unde a început să distribuie broșura Revendicările Partidului Comunist din Germania.^[78] Aceasta cuprindea numai patru dintre cele zece puncte prezentate în Manifestul Partidului Comunist, deoarece Marx considera că, în condițiile Germaniei de atunci, burghezia trebuia mai întâi să răstoarne monarhia și aristocrația feudală, înainte ca proletariatul să poată înlătura dominația burgheziei.^[34.37]

La 1 iunie 1848, Marx a început publicarea cotidianului Neue Rheinische Zeitung, finanțat parțial din moștenirea primită de la tatăl său. Publicația prezenta evenimentele europene dintr-o perspectivă marxistă, Marx fiind principalul autor și exercitând o influență decisivă asupra politicii editoriale. Deși la redactare participau și alți membri ai Ligii Comuniștilor, Engels a caracterizat ulterior conducerea publicației drept „o simplă dictatură a lui Marx”.^{[34.38][79.1][80]}

În timpul activității la ziar, Marx și ceilalți socialiști revoluționari au fost supuși frecvent presiunilor poliției. Marx a fost judecat în mai multe rânduri, sub acuzații precum insultarea procurorului general, încălcarea legislației presei și instigarea la insurecție armată prin refuzul plății impozitelor,^{[81][34.39][82.1][83.1][84]} fiind achitat de fiecare dată.^{[82.1][84][85]}

Între timp, parlamentul democratic al Prusiei a fost dizolvat, iar regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei a numit un nou guvern, alcătuit din susținători conservatori, care a inițiat măsuri contrarevoluționare împotriva organizațiilor de stânga și a participanților la revoluție.^[34.39] În consecință, Neue Rheinische Zeitung a fost interzis, iar la 16 mai 1849 autoritățile i-au ordonat lui Marx să părăsească țara.^[80][34.40]

Marx s-a întors la Paris, unde autoritățile reprimau mișcările revoluționare, iar orașul era afectat de o epidemie de holeră. Considerat o amenințare politică, a fost expulzat și din Franța. În condițiile în care soția sa, Jenny, aștepta al patrulea copil, iar revenirea în Germania sau Belgia nu mai era posibilă, Marx a căutat refugiu la Londra, în august 1849.^[34.41][86]

Locuința lui Marx de pe Dean Street nr. 28, în cartierul Soho din Londra, unde acesta a locuit între 1851 și 1856. La primul etaj se află o placă comemorativă instalată de English Heritage.

Detaliu al plăcii comemorative.

În 1849, Marx s-a stabilit la Londra, unde avea să locuiască pentru tot restul vieții. Sediul Ligii Comuniștilor a fost, de asemenea, transferat în capitala britanică. În iarna anilor 1849–1850, organizația a fost afectată de un conflict intern, după ce o facțiune condusă de August Willich și Karl Schapper a început să susțină declanșarea imediată a unei insurecții. Cei doi considerau că o acțiune inițiată de Liga Comuniștilor ar determina ridicarea spontană a muncitorilor din întreaga Europă, provocând o revoluție continentală. Marx și Engels s-au opus acestei strategii, pe care o considerau aventuristă și capabilă să provoace distrugerea organizației.^[47.12]

Marx considera că o asemenea insurecție ar fi fost înfrântă cu ușurință de poliție și armatele guvernelor contrarevoluționare. Transformările sociale nu puteau fi realizate numai prin voința unui grup restrâns de revoluționari, ci presupuneau existența unor condiții economice și parcurgerea unor etape ale dezvoltării istorice.^[47.12] După înfrângerea revoluțiilor europene din 1848, el susținea că Liga Comuniștilor trebuia să încurajeze alianța clasei muncitoare cu elementele progresiste ale burgheziei, pentru înlăturarea aristocrației feudale și obținerea unor reforme precum instituirea unei republici constituționale, alegerea liberă a reprezentanților și sufragiul universal masculin. În concepția sa, revoluția burgheză trebuia să preceadă revoluția proletară.^{[necesită citare]}

După un conflict prelungit, care a amenințat existența Ligii Comuniștilor, poziția lui Marx a prevalat, iar gruparea Willich–Schapper a părăsit organizația. În aceeași perioadă, Marx a devenit activ în Societatea Germană pentru Educația Muncitorilor, o organizație socialistă ale cărei reuniuni se desfășurau pe Great Windmill Street, în cartierul Soho.^{[68.3][34.42][87]} Societatea a fost afectată de aceleași divergențe, membrii săi împărțindu-se între susținătorii lui Marx și cei ai facțiunii Schapper–Willich. Spre deosebire de situația din Liga Comuniștilor, Marx nu a reușit să își impună poziția și a demisionat din societate la 17 septembrie 1850.^[68.3]

În primii ani petrecuți la Londra, Marx s-a dedicat aproape exclusiv studiilor, iar familia sa a trăit în condiții de sărăcie extremă.^[88][89] Principala sa sursă de venit era sprijinul financiar oferit de Engels, care beneficia la rândul său de resursele tatălui său, un industriaș înstărit.^[89] În Prusia, Marx reușise să ajungă la publicul muncitoresc prin ziarul pe care îl conducea și prin colaborarea cu alte publicații. La Londra, neavând mijloacele necesare pentru editarea propriului ziar, cei doi s-au orientat către presa internațională. La un moment dat, articolele lor apăreau în șase publicații din Anglia, Statele Unite, Prusia, Austria și Africa de Sud.^[49.2]

Principalele venituri obținute de Marx din jurnalism proveneau din colaborarea sa, între 1852 și 1862, în calitate de corespondent european al cotidianului american New-York Daily Tribune,^[90.1] la care se adăugau articolele publicate în alte ziare, inclusiv unele de orientare burgheză. În primii ani, textele sale erau traduse din germană în engleză de Wilhelm Pieper, până când Marx a dobândit cunoștințe suficiente pentru a scrie direct în limba engleză.^[91]

New-York Daily Tribune fusese fondat în aprilie 1841 de Horace Greeley.^[47.13] Din redacția sa făceau parte jurnaliști și editori burghezi progresiști, printre care George Ripley și Charles Anderson Dana, redactorul-șef al publicației. Dana, adept al fourierismului și al aboliționismului, era principalul intermediar al colaborării cu Marx. Cotidianul îi oferea acestuia posibilitatea de a se adresa unui public transatlantic și de a polemiza indirect cu economiști precum Henry Charles Carey.^[92]

Publicația era accesibilă unui public muncitoresc larg, prețul unui exemplar fiind de numai doi cenți.^[68.4] Cu un tiraj de aproximativ 50.000 de exemplare pe număr, Tribune avea cea mai mare circulație dintre ziarele americane.^[90.2] Orientarea sa editorială era progresistă și favorabilă abolirii sclaviei, reflectând convingerile lui Greeley.^[90.3] Primul articol al lui Marx publicat în ziar, consacrat alegerilor parlamentare britanice, a apărut la 21 august 1852.^[68.5]

La 21 martie 1857, Dana l-a informat pe Marx că, din cauza recesiunii economice, redacția nu mai putea garanta plata decât a unui singur articol săptămânal, indiferent dacă acesta era publicat. Celelalte articole urmau să fie remunerate numai dacă apăreau în ziar. Până atunci, Marx trimitea materiale marțea și vinerea, însă în octombrie publicația a concediat aproape toți corespondenții europeni, păstrându-i numai pe Marx și pe B. Taylor. Colaborarea lui Marx a fost redusă la un articol pe săptămână.

Între septembrie și noiembrie 1860, i-au fost publicate numai cinci articole. După o întrerupere de șase luni, a reluat colaborarea în septembrie 1861, continuând până în martie 1862, când Dana l-a informat că, din cauza importanței crescânde a problemelor interne americane, ziarul nu mai avea spațiu pentru corespondențele de la Londra.^[93] În 1868, Dana a fondat un ziar concurent, New York Sun, al cărui redactor-șef a devenit.^[94]

În aprilie 1857, Dana l-a invitat pe Marx să contribuie la New American Cyclopedia, un proiect inițiat de George Ripley, prietenul său și redactor literar al Tribune. Articolele solicitate priveau îndeosebi istoria militară. În total, au fost publicate 67 de articole semnate de Marx și Engels, dintre care 51 au fost redactate de Engels, Marx contribuind totuși la documentarea lor în biblioteca British Museum.^[33.30]

Spre sfârșitul anilor 1850, interesul publicului american pentru politica europeană a început să scadă, iar articolele lui Marx s-au concentrat tot mai mult asupra crizei sclaviei și asupra izbucnirii Războiului Civil American în 1861.^[95]

Între decembrie 1851 și martie 1852, Marx a redactat lucrarea Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte, consacrată evenimentelor politice care au urmat Revoluției franceze din 1848.^[68.6] În aceasta a analizat concepte precum materialismul istoric, lupta de clasă, dictatura proletariatului și victoria proletariatului asupra statului burghez.^[96]

Deceniile 1850 și 1860 sunt uneori considerate o etapă de tranziție între tânărul Marx, influențat de idealismul hegelian, și concepțiile Marxului matur,^{[97][98][99][100]} asociate unei orientări științifice și marxismului structuralist.^[100] Această distincție nu este însă acceptată de toți cercetătorii.^[99][101]

Experiența revoluțiilor din 1848–1849 a avut un rol important în dezvoltarea concepțiilor economice și istorice ale lui Marx și Engels. După înfrângerea mișcărilor revoluționare, cei doi considerau că reluarea acestora depindea de apariția unei noi crize economice. Marx a intrat în conflict cu alți comuniști, pe care îi acuza de aventurism, respingând ideea că simpla voință politică putea crea condițiile necesare unei revoluții.

Recesiunea economică din Statele Unite din 1852 le-a oferit motive de optimism privind posibilitatea unor noi mișcări revoluționare. Totuși, economia americană era considerată insuficient de dezvoltată pentru o revoluție capitalistă, iar teritoriile disponibile pentru colonizare în vestul continentului contribuiau la diminuarea tensiunilor sociale. În plus, o criză americană nu era considerată capabilă să provoace automat revoluții în economiile europene, relativ izolate prin frontierele naționale. Răspândirea internațională a crizei financiare din 1857, izbucnită în Statele Unite, a contrazis aceste modele economice și a reprezentat prima criză economică de amploare mondială.^[49.3]

Marx a continuat să colaboreze cu New-York Daily Tribune atât timp cât a considerat că orientarea editorială a ziarului rămânea progresistă. Plecarea lui Charles Dana, la sfârșitul anului 1861, și reorganizarea redacției au determinat însă schimbarea politicii editoriale.^[49.4] Publicația nu mai susținea în mod ferm abolirea sclaviei și victoria deplină a Uniunii în Războiul Civil American. Noua conducere editorială pleda pentru încheierea imediată a păcii între Uniune și Confederație, chiar dacă sclavia ar fi continuat să existe în statele confederate. Marx s-a opus acestei orientări și, în 1863, a încetat definitiv colaborarea cu ziarul.^[47.14]

În 1864, Marx s-a implicat în activitatea Asociației Internaționale a Muncitorilor, cunoscută și sub denumirea de Prima Internațională.^[82.1] La constituirea organizației, în același an, a fost ales membru al Consiliului General.^[82.2] În cadrul Internaționalei, Marx s-a confruntat cu gruparea anarhistă organizată în jurul lui Mihail Bakunin.^[89] Deși a reușit să se impună în acest conflict, transferarea sediului Consiliului General de la Londra la New York, în 1872, măsură susținută de Marx, a contribuit la declinul organizației.^[104]

Cel mai important eveniment politic din perioada de existență a Primei Internaționale a fost Comuna din Paris din 1871, când locuitorii capitalei franceze s-au revoltat împotriva guvernului și au controlat orașul timp de aproximativ două luni. După reprimarea sângeroasă a insurecției, Marx a redactat una dintre cele mai cunoscute lucrări politice ale sale, Războiul civil din Franța, în care a apărat Comuna.^[105][106]

În contextul eșecurilor repetate ale revoluțiilor și mișcărilor muncitorești, Marx a continuat să cerceteze modul de producție capitalist, dedicând mult timp studiului în sala de lectură a British Museum.^[26.2] Până în 1857, acumulase peste 800 de pagini de note și studii privind capitalul, proprietatea funciară, munca salariată, statul, comerțul exterior și piața mondială. Aceste manuscrise nu au fost publicate decât în 1939, sub titlul Grundrisse der Kritik der politischen Ökonomie („Schițe ale criticii economiei politice”).^{[107][60.2][108.1]}

În 1859, Marx a publicat Contribuție la critica economiei politice,^[108.2] prima sa critică sistematică importantă a economiei politice. Lucrarea era concepută ca o prezentare preliminară a proiectului mai amplu, Capitalul (Das Kapital), pe care intenționa să îl publice ulterior în trei volume. În Contribuție la critica economiei politice, Marx a început examinarea critică a axiomelor și categoriilor gândirii economice.^{[109.1][110][111.1]} Cartea a fost primită favorabil, iar tirajul s-a epuizat într-un timp scurt.^[47.15]

Karl Marx la Hanovra, între 17 aprilie și 1 mai 1867 (fotografie realizată de Friedrich Wunder).^[d]

Primul volum al lucrării Capitalul.

Succesul comercial al lucrării Contribuție la critica economiei politice l-a încurajat pe Marx să continue, la începutul anilor 1860, elaborarea celor trei volume ale operei sale fundamentale, Capitalul, precum și a manuscrisului Teorii asupra plusvalorii, în care analiza critic concepțiile economiștilor clasici, îndeosebi ale lui Adam Smith și David Ricardo.^[89] Teorii asupra plusvalorii este adesea considerată al patrulea volum al Capitalului și reprezintă una dintre primele lucrări ample consacrate istoriei gândirii economice.^[114]

În 1867 a apărut primul volum al Capitalului, consacrat analizei critice a capitalului.^[115][111.1] Lucrarea urmărea explicarea „legilor de mișcare” ale modului de producție capitalist, de la originea sa până la evoluțiile viitoare, prin examinarea dinamicii acumulării capitalului. Printre subiectele abordate se numără extinderea muncii salariate, transformarea locului de muncă, acumularea capitalului, concurența, sistemul bancar, tendința de scădere a ratei profitului și renta funciară, precum și mecanismele prin care munca salariată reproduce în permanență dominația capitalului.^{[116.1][111][117.1]} În concepția lui Marx, principala forță care pune capitalul în mișcare este exploatarea muncii, munca neremunerată reprezentând sursa fundamentală a plusvalorii.

Cererea pentru o ediție în limba rusă a Capitalului a determinat tipărirea a 3.000 de exemplare, publicate la 27 martie 1872. Până în toamna anului 1871, întregul tiraj al primei ediții germane se epuizase, fiind pregătită o a doua ediție.

Volumele al doilea și al treilea ale Capitalului au rămas în stadiul de manuscris în timpul vieții lui Marx, care a continuat să lucreze la ele până la moarte. Ambele au fost publicate ulterior de Engels.^[89] Al doilea volum, intitulat Capitalul. Volumul II: Procesul de circulație a capitalului, a fost pregătit și publicat de Engels în 1885.^[118] Al treilea volum, Capitalul. Volumul III: Procesul de ansamblu al producției capitaliste, a apărut nouă ani mai târziu, în octombrie 1894.^[119]

Teorii asupra plusvalorii a fost elaborată pe baza vastelor Manuscrise economice din 1861–1863, care reprezentau o a doua versiune a proiectului Capitalul și ocupă volumele 30–34 ale ediției Collected Works of Marx and Engels. Mai precis, textul Teoriilor asupra plusvalorii se întinde din ultima parte a volumului 30 până la sfârșitul volumului 32,^{[120.1][121][122]} în vreme ce manuscrisele economice din 1861–1863 încep în volumul 30 și continuă până în prima jumătate a volumului 34. A doua jumătate a volumului 34 cuprinde fragmentele păstrate din Manuscrisele economice din 1863–1864, care constituiau o a treia versiune a Capitalului. O parte considerabilă a acestora a fost inclusă ca anexă la ediția Penguin a primului volum al Capitalului.^[123]

O ediție prescurtată în limba germană a Teoriilor asupra plusvalorii a fost publicată în 1905 și 1910. Aceasta a fost tradusă în engleză și publicată la Londra în 1951, în timp ce ediția integrală, neprescurtată, a apărut la Moscova în 1963 și 1971, sub forma celui de-al patrulea volum al Capitalului.^[120.2]

În ultimul deceniu al vieții, starea de sănătate a lui Marx s-a deteriorat, împiedicându-l să mai susțină efortul intelectual prelungit care îi caracterizase activitatea anterioară.^[89] A continuat totuși să comenteze pe larg evenimentele politice contemporane, îndeosebi pe cele din Germania și Rusia. În Critica Programului de la Gotha, s-a opus tendinței adepților săi Wilhelm Liebknecht și August Bebel de a accepta compromisuri cu ideile socialismului de stat promovate de Ferdinand Lassalle, în vederea constituirii unui partid socialist unificat.^[89] Lucrarea conține și una dintre cele mai cunoscute formulări ale lui Marx: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”.^[124]

Într-o scrisoare adresată revoluționarei ruse Vera Zasulici, la 8 martie 1881, Marx a examinat posibilitatea ca Rusia să evite etapa dezvoltării capitaliste și să construiască o societate comunistă pornind de la proprietatea colectivă asupra pământului, caracteristică obștilor sătești cunoscute sub numele de mir.^[89][125] Deși considera că obștea rurală putea constitui un element central al regenerării sociale a Rusiei, Marx avertiza că trecerea directă la socialism, fără parcurgerea etapei capitaliste, presupunea mai întâi înlăturarea influențelor dăunătoare care acționau asupra acesteia din toate direcțiile.^[126] Eliminarea acestor influențe ar fi permis restabilirea condițiilor normale ale dezvoltării spontane a comunității rurale.^[126] În aceeași scrisoare, a subliniat că la baza sistemului capitalist se afla separarea completă a producătorului de mijloacele de producție.^[126]

Într-una dintre versiunile preliminare ale scrisorii, Marx și-a exprimat interesul crescând pentru antropologie, legat de concepția că societatea comunistă viitoare ar putea reprezenta revenirea, pe un plan superior, la formele de proprietate colectivă din preistorie. El a scris:

„Tendința istorică a epocii noastre este criza fatală prin care trece producția capitalistă în țările europene și americane unde aceasta a atins nivelul cel mai înalt, criză care se va încheia cu distrugerea ei și cu întoarcerea societății moderne la o formă superioară a celui mai arhaic tip, producția și însușirea colectivă.^{[necesită citare]}”

Marx a adăugat că vitalitatea comunităților primitive fusese incomparabil mai mare decât cea a societăților semitice, grecești și romane și, cu atât mai mult, decât cea a societăților capitaliste moderne.^[127] Înainte de moarte, i-a cerut lui Engels să dezvolte aceste idei. Acesta le-a publicat în 1884, sub titlul Originea familiei, a proprietății private și a statului, folosind parțial însemnările lui Marx asupra lucrării Ancient Society a antropologului Lewis H. Morgan.

După moartea soției sale Jenny, în decembrie 1881, Marx a suferit de un catar persistent, care i-a afectat sănătatea în ultimele 15 luni de viață. Afecțiunea s-a agravat, provocând bronșită și pleurezie. Marx a murit la Londra, la 14 martie 1883, la vârsta de 64 de ani, fără a avea cetățenia vreunui stat.^[128] Familia și prietenii l-au înmormântat la 17 martie 1883, în partea estică a Cimitirului Highgate, într-o zonă rezervată agnosticilor și ateilor.

La înmormântare au participat puține persoane. Numărul acestora este estimat de Francis Wheen la nouă până la unsprezece.^[34.43][129] Cercetările asupra documentelor contemporane au identificat însă treisprezece participanți nominalizați: Friedrich Engels, Eleanor Marx, Edward Aveling, Paul Lafargue, Charles Longuet, Helene Demuth, Wilhelm Liebknecht, Gottlieb Lemke, Frederick Lessner, G. Lochner, Sir Ray Lankester, Carl Schorlemmer și Ernest Radford.^[130] O relatare de presă din epocă indica între 25 și 30 de rude și prieteni prezenți la ceremonie.^[131]

În publicația britanică The Graphic, un autor a comentat discreția și rapiditatea cu care se desfășurase înmormântarea:

„Printr-o eroare ciudată, moartea sa nu a fost anunțată timp de două zile, iar apoi s-a afirmat că ar fi avut loc la Paris. A doua zi a sosit dezmințirea de la Paris; când prietenii și adepții săi s-au grăbit la locuința din Haverstock Hill pentru a afla data și locul înmormântării, au descoperit că fusese deja îngropat. Fără această discreție și grabă, la mormântul său s-ar fi desfășurat, fără îndoială, o mare manifestație publică.^[132]”

Mai mulți apropiați ai lui Marx au rostit discursuri funerare, printre care Wilhelm Liebknecht și Friedrich Engels. Discursul lui Engels a cuprins următoarele cuvinte:

„La 14 martie, cu un sfert de oră înainte de ora trei după-amiaza, cel mai mare gânditor în viață a încetat să mai gândească. Fusese lăsat singur abia două minute, iar când ne-am întors l-am găsit în fotoliul său, adormit liniștit, dar pentru totdeauna.^[133]”

La ceremonie au fost prezente fiicele sale rămase în viață, Eleanor și Laura, precum și ginerii săi, socialiștii francezi Charles Longuet și Paul Lafargue.^[129] Soția sa și fiica cea mare muriseră înaintea lui, cea din urmă în ianuarie 1883, cu doar câteva luni mai devreme. Liebknecht, unul dintre fondatorii și conducătorii Partidului Social-Democrat din Germania, a rostit un discurs în limba germană, în timp ce Longuet, personalitate a mișcării muncitorești franceze, a avut o scurtă intervenție în limba franceză.^[129]

Au fost citite și două telegrame trimise de organizații muncitorești din Franța și Spania:^[129] una transmisă de José Mesa y Leompart, în numele organizației din Madrid a Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol, iar cealaltă de secretarul Lipine, din partea organizației pariziene a Partidului Muncitoresc Francez.^[133] Împreună cu discursul lui Engels, acestea au constituit întregul program al ceremoniei funerare.^[129]

Printre participanții care nu erau membri ai familiei s-au numărat trei vechi colaboratori comuniști ai lui Marx. Friedrich Lessner fusese închis timp de trei ani în urma procesului comuniștilor de la Köln din 1852, G. Lochner era descris de Engels drept un vechi membru al Ligii Comuniștilor, iar Carl Schorlemmer, profesor de chimie la Manchester și membru al Royal Society, participase la mișcarea revoluționară din Baden în 1848.^[129] Un alt participant a fost zoologul britanic Ray Lankester, care avea să devină ulterior un important universitar.^[129]

Patrimoniul personal lăsat de Marx a fost evaluat, la dezbaterea succesiunii, la 250 de lire sterline,^[134] echivalentul a 38.095 de lire sterline în 2024.^[135] La moartea sa, în 1895, Engels a lăsat celor două fiice supraviețuitoare ale lui Marx o parte însemnată a averii sale, evaluată la echivalentul a 6,8 milioane de dolari americani în 2024.^[136]

În noiembrie 1954, rămășițele lui Marx și ale membrilor familiei sale au fost reînhumate într-un alt loc din apropiere. Noul monument funerar a fost dezvelit la 14 martie 1956.^[137] Acesta poartă inscripția „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, ultima frază a Manifestului Partidului Comunist, precum și o formulare din cea de-a unsprezecea Teză despre Feuerbach, în versiunea editată de Engels: „Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă să o schimbe”.^[138] Monumentul, prevăzut cu un bust realizat de sculptorul Laurence Bradshaw, a fost ridicat la inițiativa Partidului Comunist din Marea Britanie. Mormântul original al lui Marx fusese marcat mult mai modest.^[138]

Istoricul marxist Eric Hobsbawm a apreciat că Marx nu putea fi considerat un om care murise fără să își atingă scopurile. Deși nu reușise să atragă un număr mare de adepți în Marea Britanie, scrierile sale începuseră deja să influențeze mișcările de stânga din Germania și Rusia. În cei 25 de ani care au urmat morții sale, partidele socialiste din Europa continentală care își recunoșteau influența marxistă au obținut rezultate electorale importante în cadrul sistemelor de democrație reprezentativă.^[139.1]

Friedrich Engels (în picioare, stânga), Karl Marx (în picioare, dreapta), Jenny Laura Marx (așezată, stânga), Jenny Eleanor Marx (așezată, centru) și Jenny Caroline Marx (așezată, dreapta), la Londra, între 19 și 22 mai 1864 (dagherotipie realizată de un autor necunoscut).^[e]

Jenny Caroline și Jenny Laura Marx în 1869. Toate fiicele lui Marx au primit prenumele Jenny, în onoarea mamei lor, Jenny von Westphalen.

Karl Marx și Jenny von Westphalen au avut împreună șapte copii, dintre care numai trei au ajuns la maturitate, în parte din cauza condițiilor precare în care familia a trăit la Londra.^[141] Copiii lor au fost Jenny Caroline (1844–1883), căsătorită cu Charles Longuet; Jenny Laura (1845–1911), căsătorită cu Paul Lafargue; Edgar (1847–1855); Henry Edward Guy, supranumit „Guido” (1849–1850); Jenny Eveline Frances, supranumită „Franziska” (1851–1852); Jenny Julia Eleanor (1855–1898) și un al șaptelea copil, care a murit înainte de a primi un nume, în iulie 1857.

Marx întreținea relații apropiate cu copiii săi. Ginerele său, Paul Lafargue, l-a descris drept un tată iubitor, blând și îngăduitor, care nu le dădea fiicelor sale ordine și prefera să le ceară să facă anumite lucruri ca pe niște favoruri.^[142]

În 1962 au apărut afirmații potrivit cărora Marx ar fi fost tatăl unui fiu nelegitim, Freddy,^[136] născut dintr-o relație cu menajera sa, Helene Demuth.^[34.44] Această ipoteză rămâne contestată din cauza lipsei unor dovezi documentare suficiente.^[143]

Helene Demuth a fost și una dintre persoanele de încredere ale lui Marx. În necrologul pe care i l-a consacrat, Friedrich Engels a arătat că Marx se consulta cu aceasta nu numai în probleme politice complicate și dificile, ci și în privința scrierilor sale economice.^[144]

Marx folosea frecvent pseudonime, inclusiv atunci când închiria locuințe, aparent pentru a îngreuna supravegherea sa de către autorități. La Paris a utilizat numele „Monsieur Ramboz”, iar la Londra își semna uneori scrisorile „A. Williams”. Prietenii îl porecliseră „Moor” („Maurul”), datorită tenului închis și părului negru și creț, în timp ce copiii săi erau încurajați să îi spună „Old Nick” sau „Charley”.^[34.45]

La rândul său, Marx atribuia porecle membrilor familiei și apropiaților. Pe Engels îl numea „Generalul”, iar pe Helene Demuth „Lenchen” sau „Nym”. Una dintre fiicele sale, Jennychen, era supranumită „Qui Qui, Împăratul Chinei”, iar Laura era cunoscută în familie ca „Kakadou” („Cacadu”) sau „Hottentot”, denumire istorică pentru populațiile Khoikhoi.^[34.45]

La 27 decembrie 1907, Jenny Laura Marx-Lafargue i-a oferit lui John Spargo următoarea descriere a tatălui său, formulată inițial în limba engleză:^{[145][146][147]}

Karl Marx a fost cel mai bun și mai blând dintre tați. Nu avea nimic din severitatea unui părinte disciplinar și nimic autoritar în comportament. Avea o fire generoasă și bogată sufletește, o dispoziție caldă și senină, pe care tinerii o apreciază. Era impetuos, dar nu l-am cunoscut niciodată posomorât sau morocănos și, oricât de copleșit ar fi fost de muncă ori de griji, găsea întotdeauna prilej să glumească împreună cu noi, copiii, fiind mereu gata să ne distreze și să se distreze alături de noi. Era camaradul și tovarășul nostru de joacă.

Marx a început să consume alcool în cantități mari după ce s-a alăturat Clubului de Tavernă din Trier, în anii 1830, obicei pe care l-a păstrat până la sfârșitul vieții.^[43]

Marx a suferit de numeroase probleme de sănătate, pe care el însuși le descria drept „nenorocirea existenței”,^[148.1] iar cauzele acestora au făcut obiectul mai multor interpretări biografice și medicale. Una dintre explicații le atribuie unor afecțiuni ale ficatului și vezicii biliare, apărute încă din 1849 și de care Marx nu s-ar mai fi vindecat complet, acestea fiind agravate de stilul său de viață. Episoadele de boală erau frecvent însoțite de dureri de cap, inflamații oculare, nevralgii craniene și dureri reumatice. În 1877 a apărut o tulburare nervoasă gravă, urmată de o insomnie persistentă, pe care Marx a încercat să o combată cu substanțe narcotice.^[148.2]

Starea sa de sănătate era agravată de munca excesivă în timpul nopții și de alimentația necorespunzătoare. Marx prefera mâncărurile puternic condimentate, peștele afumat, caviarul și castraveții murați, alimente considerate nepotrivite pentru persoanele cu afecțiuni hepatice. Consuma, de asemenea, vin și lichioruri și fuma foarte mult, în general trabucuri de calitate slabă, din cauza resurselor financiare limitate. Începând din 1863, s-a plâns frecvent de apariția unor furuncule, asociate în interpretarea lui Werner Blumenberg cu problemele hepatice.^[148.2] Abcesele au devenit uneori atât de dureroase încât Marx nu putea să stea așezat sau să lucreze în poziție verticală.

În interpretarea biografică a lui Blumenberg, boala ar fi accentuat anumite trăsături ale personalității sale:

Boala a accentuat anumite trăsături ale caracterului său. Polemiza cu asprime, satira sa mușcătoare nu se ferea de insulte, iar exprimările sale puteau fi grosolane și crude. Deși, în general, Marx avea o încredere necondiționată în prietenii săi cei mai apropiați, el însuși se plângea că uneori era prea suspicios și nedrept chiar și față de aceștia. Judecățile sale, nu numai asupra dușmanilor, ci și asupra prietenilor, erau uneori atât de aspre încât îi puteau ofensa chiar și pe oamenii mai puțin sensibili. [...] Probabil că foarte puțini au scăpat de asemenea critici [...], nici măcar Engels nefiind o excepție.^[148.3]

O altă interpretare a stării sale de sănătate a fost formulată de istoricul Jerrold Seigel, de la Universitatea Princeton. Marx ar fi putut suferi în adolescența târzie de pneumonie sau pleurezie, ale căror efecte ar fi determinat scutirea sa de serviciul militar prusac. În perioada maturității, când lucra la Capitalul, pe care nu a reușit să îl finalizeze în întregime,^{[148.1][79.2]} a fost afectat de trei categorii principale de probleme medicale.

Prima era o afecțiune hepatică, probabil ereditară, agravată de suprasolicitare, alimentație necorespunzătoare și lipsa somnului. A doua consta în inflamații oculare provocate de munca excesivă în timpul nopții. A treia era reprezentată de apariția repetată a furunculelor și carbunculelor, favorizată probabil de slăbirea generală a organismului, la care contribuiau consumul de alcool și tutun, alimentația deficitară și lipsa odihnei. Engels l-a îndemnat frecvent să renunțe la aceste obiceiuri.

În interpretarea lui Seigel, sacrificarea propriei sănătăți ar fi putut avea la bază sentimente de vinovăție legate de preocuparea excesivă pentru sine și de egoism, apărute inițial în relația lui Marx cu tatăl său.^[79.3]

În 2007, dermatologul Sam Shuster de la Universitatea Newcastle a realizat un diagnostic retrospectiv al afecțiunilor cutanate ale lui Marx. Shuster a considerat că explicația cea mai probabilă nu era o boală hepatică, ci hidradenita supurativă, o afecțiune inflamatorie cronică și recurentă, asociată cu blocarea structurilor foliculare din regiunile în care se găsesc glande sudoripare apocrine.^[149.1]

Shuster a examinat și posibilele consecințe psihosociale ale bolii. Având în vedere rolul pielii în comunicarea și relațiile interpersonale, hidradenita supurativă poate provoca suferință psihologică importantă, inclusiv sentimente de dezgust față de propria persoană, deteriorarea imaginii de sine, modificări ale dispoziției și scăderea stării generale de bine. În corespondența lui Marx au fost identificate indicii ale unor asemenea stări. Shuster a ridicat și problema măsurii în care efectele psihologice ale bolii ar fi putut influența activitatea intelectuală a filozofului, inclusiv elaborarea teoriei alienării.^[149.2]

Gândirea lui Marx s-a format sub influența mai multor tradiții filozofice, economice și politice, printre care:

• Filozofia lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel;^[26.3]
• Economia politică clasică reprezentată de Adam Smith și David Ricardo,^[150] precum și critica economiei bazate pe principiul laissez-faire formulată de Jean Charles Léonard de Sismondi, inclusiv analiza situației precare a proletariatului;^[151]
• Gândirea socialistă franceză,^[150] îndeosebi concepțiile lui Jean-Jacques Rousseau, Henri de Saint-Simon, Pierre-Joseph Proudhon și Charles Fourier;^[152][153.1]
• Materialismul filozofic german anterior, dezvoltat în cercurile tinerilor hegelieni, în special de Ludwig Feuerbach și Bruno Bauer,^[58] precum și materialismul francez de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, reprezentat de Denis Diderot, Claude Adrien Helvétius și Paul-Henri d'Holbach;
• Analiza clasei muncitoare realizată de Friedrich Engels,^[57] precum și primele descrieri ale claselor sociale formulate de liberali francezi și adepți ai lui Saint-Simon, printre care François Guizot și Augustin Thierry;
• Moștenirea culturală iudaică a lui Marx, considerată un element formator atât al concepțiilor sale morale,^[154] cât și al filozofiei sale materialiste.^[79.4]

Concepția lui Marx asupra istoriei, cunoscută ulterior sub denumirea de materialism istoric, a fost influențată considerabil de ideea lui Hegel că realitatea și istoria trebuie înțelese printr-o abordare dialectică. Această concepție a fost adaptată ulterior, într-o manieră controversată, de Engels și Lenin, în cadrul filozofiei materialismului dialectic.^[26.3] În timp ce Hegel interpreta dialectica în termeni idealiști, acordând prioritate ideilor, Marx a urmărit să o reformuleze într-un cadru materialist, în care materia avea întâietate față de idee.^[62][26.3]

Hegel considera că „spiritul” constituia forța motrice a istoriei. Marx a respins această interpretare, apreciind că ea mistifica realitatea și ascundea rolul oamenilor și al activităților lor materiale în transformarea lumii.^[26.3] El a susținut că hegelianismul prezenta realitatea într-o formă răsturnată, care trebuia repusă pe baze materiale.^[26.3]

Deși respingea terminologia mistică, Marx a folosit în mai multe lucrări imagini și expresii inspirate din literatura gotică. Manifestul Partidului Comunist începe prin afirmația: „O stafie bântuie Europa, stafia comunismului. Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă alianță pentru a izgoni această stafie”. În Capitalul, Marx utilizează, de asemenea, imaginea unei „necromanții care învăluie produsele muncii”.^[155]

Deși influențat de gândirea socialistă și sociologică franceză,^[150] Marx a criticat socialismul utopic, considerând că micile comunități socialiste propuse de reprezentanții acestuia riscau să rămână marginalizate și sărace. În concepția sa, numai transformarea pe scară largă a sistemului economic putea determina schimbări sociale fundamentale.^[153.1][156]

Alte contribuții importante la reformularea marxistă a hegelianismului au provenit din lucrarea lui Engels Situația clasei muncitoare din Anglia, care l-a determinat pe Marx să interpreteze dialectica istorică prin prisma conflictelor dintre clase și să considere proletariatul modern principala forță revoluționară progresistă.^[57]

O altă influență a fost exercitată de social-democratul Friedrich Wilhelm Schulz, care, în lucrarea Die Bewegung der Produktion („Mișcarea producției”), descria evoluția societății ca rezultând din contradicția dintre forțele de producție și modul de producție.^[157][49.5]

Marx considera că istoria și societatea puteau fi studiate științific, prin identificarea tendințelor dezvoltării istorice și anticiparea rezultatelor conflictelor sociale. Pornind de la aceste concepții, unii dintre adepții săi au ajuns la concluzia că revoluția comunistă era inevitabilă. Totuși, Marx nu a limitat activitatea filozofică la explicarea realității, ci a urmărit transformarea acesteia. În cea de-a unsprezecea dintre Teze despre Feuerbach, a formulat această orientare prin afirmația: „Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă să o schimbe”.^[26.1][138]

Teoriile lui Marx au influențat dezvoltarea unor concepții și domenii de cercetare ulterioare, printre care:

• Critica economiei politice contemporane;
• Ciclurile Kondratiev și ciclurile Kuznets;
• Teoria subconsumului;
• Distrugerea creatoare;
• Teoria crizelor;
• Istoria economică cantitativă;
• Teoria sistemelor-lume.

Marx a fost caracterizat drept „primul mare utilizator al metodei critice în științele sociale”, apreciere legată de utilizarea frecventă a polemicii în critica ideilor altor gânditori.^[26.3][150] El a criticat filozofia speculativă, asociind metafizica cu ideologia.^[158.1][159] Prin această abordare, Marx a încercat să separe rezultatele fundamentale ale cercetării de prejudecățile ideologice,^[150] diferențiindu-se astfel de numeroși filozofi contemporani.^[26.1]

Natura umană

[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Teoria naturii umane la Karl Marx.

Filozofii Georg Wilhelm Friedrich Hegel (stânga) și Ludwig Feuerbach, ale căror concepții asupra dialecticii au exercitat o influență importantă asupra lui Marx.

Asemenea lui Alexis de Tocqueville, care descrisese o formă de despotism birocratic și impersonal, lipsit de un despot identificabil,^[160] Marx s-a îndepărtat de gânditorii clasici care analizau dominația unui singur tiran și de Montesquieu, preocupat de natura despotismului individual. În schimb, a urmărit să analizeze „despotismul capitalului”.^[161] În concepția sa, istoria umanității presupune transformarea naturii umane, proces care implică atât oamenii, cât și obiectele materiale.^[162] Oamenii sunt conștienți atât de existența lor efectivă, cât și de posibilitățile lor de dezvoltare.^[163][164]

Atât pentru Marx, cât și pentru Hegel, dezvoltarea individuală începe prin experiența unei alienări interioare, rezultată din această conștientizare. Ulterior, individul înțelege că sinele său efectiv, ca subiect activ, poate transforma sinele potențial într-un obiect al cunoașterii.^[164] Marx a susținut că, prin transformarea naturii^[165] potrivit propriilor dorințe,^[166] subiectul își însușește obiectul transformat și își poate realiza astfel pe deplin potențialul uman. În concepția lui Marx, natura umană, desemnată prin termenul german Gattungswesen („ființă generică” sau „ființă a speciei”), se manifestă prin activitatea productivă a omului.^{[163][164][166]}

O componentă fundamentală a concepției lui Marx despre munca înzestrată cu sens este ideea că individul trebuie să acționeze asupra obiectelor materiale din lumea înconjurătoare pentru a depăși alienarea față de propriile creații.^[167] Marx a recunoscut că Hegel înțelesese natura muncii și concepuse omul obiectiv, autentic prin existența sa efectivă, ca rezultat al „propriei sale munci”,^[168] dar considera că interpretarea hegeliană a dezvoltării individuale era excesiv de abstractă și „spirituală”.^[169]

Marx s-a delimitat astfel de Hegel, afirmând că omul este o ființă corporală, reală, sensibilă și obiectivă, înzestrată cu capacități naturale, care presupun existența unor obiecte materiale și sensibile prin intermediul cărora își poate manifesta viața.^[167] Prin urmare, a reinterpretat conceptul hegelian de „activitate” în termenii muncii materiale și a introdus, în legătură cu capacitatea omului de a transforma natura, conceptul de „forță de muncă”.^[62]

Munca, lupta de clasă și falsa conștiință

[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Teoria alienării a lui Marx, Luptă de clasă și Modul de producție capitalist.

Istoria tuturor societăților de până azi este istoria luptelor de clasă.

— Karl Marx, Manifestul Partidului Comunist^[170]

Marx a acordat o atenție deosebită relației dintre oameni și propria lor forță de muncă.^[26.4] A analizat pe larg această problemă prin intermediul conceptului de alienare.^[171.1] Asemenea concepției sale despre dialectică, Marx a pornit de la interpretarea hegeliană a alienării, pe care a dezvoltat-o ulterior într-o perspectivă materialistă.^[26.4] În capitalism, relațiile sociale de producție, inclusiv cele dintre muncitori sau dintre muncitori și capitaliști, sunt mijlocite de mărfuri, între care se numără și munca, cumpărate și vândute pe piață.^[26.4]

Pentru Marx, posibilitatea ca individul să renunțe la controlul asupra propriei munci, adică asupra capacității sale de a transforma lumea, echivalează cu alienarea față de propria natură umană și reprezintă o pierdere spirituală.^[26.4] Această pierdere a fost descrisă prin conceptul de fetișism al mărfii, în care obiectele produse de oameni, devenite mărfuri, par să dobândească o existență și o dinamică proprii, cărora oamenii și comportamentele lor trebuie să li se adapteze.^[172]

Fetișismul mărfii constituie un exemplu al fenomenului denumit de Engels „falsă conștiință”,^[173] strâns legat de interpretarea marxistă a ideologiei. Marx și Engels înțelegeau prin ideologie ansamblul ideilor care reflectă interesele unei anumite clase sociale într-o perioadă istorică determinată, dar care sunt percepute de contemporani drept adevăruri universale și permanente.^[174]

Aceste concepții nu reprezentau doar interpretări parțiale sau deformate ale realității, ci îndeplineau și o funcție politică importantă. Controlul exercitat de o clasă asupra mijloacelor de producție nu privește numai producerea alimentelor sau a bunurilor materiale, ci și producerea ideilor. Aceasta constituie una dintre explicațiile posibile ale faptului că membrii claselor subordonate pot adopta concepții contrare propriilor interese.^[62][175]

Marx s-a opus în mod categoric muncii copiilor,^[176] afirmând că industriile britanice nu puteau supraviețui decât „sugând sânge, inclusiv sângele copiilor”, iar capitalul american fusese finanțat prin „sângele capitalizat al copiilor”.^[155][177]

Critica economiei politice, a istoriei și a societății

[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Critica economiei politice și Economia marxistă.

„Dar voi, comuniștii, vreți să introduceți comunitatea femeilor, strigă în cor întreaga burghezie. Burghezul nu vede în soția sa decât un simplu instrument de producție. Auzind că mijloacele de producție urmează să fie folosite în comun, el nu poate ajunge, firește, decât la concluzia că și femeile vor avea aceeași soartă. Nici măcar nu bănuiește că adevăratul scop este tocmai desființarea condiției femeii de simplu mijloc de producție.”

— Karl Marx, Manifestul Partidului Comunist^[182]

Concepțiile lui Marx despre muncă și rolul acesteia în reproducerea capitalului erau legate de importanța fundamentală pe care o atribuia relațiilor sociale în determinarea trecutului, prezentului și viitorului societății.^{[26.3][183][184]} Această concepție a fost criticată sub denumirea de determinism economic. Munca reprezenta o condiție fundamentală atât pentru existența capitalului, cât și pentru acumularea sa, ambele contribuind la configurarea sistemului social.^[184] În concepția lui Marx, schimbările sociale erau determinate de conflictele dintre interesele opuse ale grupurilor și claselor aflate în condițiile istorice specifice unui anumit mod de producție.^[111] Această perspectivă a contribuit la dezvoltarea curentului sociologic cunoscut drept teoria conflictului.^[183]

În modelul său evolutiv al istoriei, Marx considera că activitatea umană fusese inițial liberă, productivă și creatoare, dar că, de-a lungul timpului, aceasta devenise tot mai constrânsă și dezumanizantă, tendință manifestată cel mai puternic în capitalism.^[26.3] Transformarea nu era rezultatul unei intenții deliberate, ci al logicii interne a modului de producție existent, care presupunea utilizarea unei cantități tot mai mari de muncă umană, sub forma muncii abstracte, pentru reproducerea relațiilor sociale capitaliste.^{[116.1][117.1]}

Organizarea societății depinde de mijloacele de producție, care cuprind toate elementele necesare producerii bunurilor materiale, precum pământul, resursele naturale și tehnologia, dar nu și munca umană. Relațiile de producție reprezintă raporturile sociale stabilite între oameni în procesul dobândirii și utilizării mijloacelor de producție.^[183] Împreună, mijloacele și relațiile de producție constituie modul de producție, pe baza căruia Marx a diferențiat perioadele istorice.

Marx a distins între baza economică și suprastructură. Baza, denumită și infrastructură, reprezintă sistemul economic, în timp ce suprastructura cuprinde instituțiile și sistemele culturale și politice.^[183] Contradicțiile dintre baza economică și suprastructura socială constituiau, în concepția sa, una dintre principalele surse ale conflictelor sociale.^[183]

Deși a acordat o atenție considerabilă criticii capitalismului și descrierii societății comuniste care urma să îl înlocuiască, Marx a formulat o critică nuanțată a sistemului capitalist, recunoscând că acesta reprezenta un progres față de formele sociale anterioare, precum sclavia și feudalismul.^[62] Marx nu a elaborat o analiză explicită și sistematică a problemelor de moralitate și justiție, dar opera sa conține reflecții implicite asupra acestor concepte.^[62]

Un monument dedicat lui Karl Marx la Moscova poartă inscripția „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, una dintre cele mai cunoscute formulări ale sale.

Concepția lui Marx despre capitalism avea două dimensiuni distincte.^[62][98] Pe de o parte, Marx a realizat una dintre cele mai ample critici din secolul al XIX-lea ale caracterului dezumanizant al acestui sistem, identificând printre trăsăturile sale fundamentale alienarea, exploatarea și apariția periodică a depresiunilor economice, care provocau șomaj în masă. Pe de altă parte, considera capitalismul un sistem cu un caracter revoluționar, capabil să stimuleze industrializarea, dezvoltarea și progresul la scară mondială. Aceste transformări cuprindeau industrializarea, urbanizarea, progresul tehnologic, creșterea productivității și dezvoltarea științei, fenomene care avuseseră o amploare mult mai redusă în societățile anterioare.^{[62][98][26.3]}

Marx considera burghezia una dintre clasele cu cel mai pronunțat caracter revoluționar din istorie, deoarece transformase permanent mijloacele de producție într-o măsură mai mare decât orice altă clasă și contribuise decisiv la înlăturarea feudalismului.^[153.1][185] Marx nu și-a atribuit descoperirea existenței claselor sociale sau a luptei de clasă, recunoscând că istorici ai societății burgheze descriseseră anterior asemenea conflicte.^[186]

Capitalismul putea determina o creștere economică considerabilă, întrucât capitaliștii aveau interesul să reinvestească profiturile în tehnologii noi și în bunuri de capital.^[26.4]

Marx a dezvoltat și o teorie a valorii întemeiată pe muncă, în care valoarea mărfurilor este analizată prin cantitatea de muncă necesară producerii lor. ^[62]

În analiza economică a lui Marx, capitaliștii beneficiază de diferența dintre costul forței de muncă și prețul mărfurilor produse cu ajutorul acesteia. El observa că, în majoritatea ramurilor industriale profitabile, costurile unitare ale factorilor de producție erau mai mici decât prețurile de vânzare ale produselor. Marx a denumit această diferență „plusvaloare” și a considerat că ea se întemeiază pe supramuncă, respectiv pe diferența dintre costul întreținerii muncitorilor și valoarea pe care aceștia o puteau produce.^[62]

Deși Marx îi descria uneori pe capitaliști drept vampiri care sug sângele muncitorilor,^[26.3] el nu considera în mod necesar însușirea profitului drept o nedreptate morală. În interpretarea filozofului Allen W. Wood, Marx respingea existența unui punct de vedere moral universal, valabil pentru toate epocile istorice, din perspectiva căruia să poată fi judecate asemenea relații economice.^[62] Marx considera, de asemenea, că nici capitaliștii individuali nu puteau acționa independent de constrângerile sistemului.^[153.1] Problema fundamentală era reprezentată de capitalul însuși, înțeles nu doar ca proprietate sau echipament, ci ca ansamblu al relațiilor sociale dintre muncitori și proprietari, întemeiate pe cumpărarea și vânzarea forței de muncă. În această interpretare, obiectul criticii era sistemul social și modul de producție capitalist în ansamblul său.^[153.1]

În același timp, Marx sublinia caracterul instabil al capitalismului și predispoziția acestuia la crize periodice.^[66] Considera că, în timp, capitaliștii aveau să investească proporțional tot mai mult în tehnologii noi și tot mai puțin în forța de muncă.^[62] Întrucât profitul provenea, în concepția sa, din plusvaloarea însușită din munca prestată, Marx a anticipat că rata profitului avea să scadă pe măsură ce economia se dezvolta.^[26.5] El considera că alternanța dintre creșterea economică și prăbușire avea să fie marcată de crize tot mai severe.^[26.5] Pe termen lung, acest proces urma să îmbogățească și să consolideze puterea clasei capitaliste, în timp ce proletariatul avea să sărăcească.^{[26.5][153.1]}

În prima secțiune a Manifestului Partidului Comunist, Marx a analizat feudalismul, capitalismul și rolul contradicțiilor sociale interne în dezvoltarea istorică:

Vedem, așadar, că mijloacele de producție și de schimb, pe baza cărora s-a format burghezia, au luat naștere în societatea feudală. La un anumit nivel de dezvoltare a acestor mijloace de producție și de schimb, condițiile în care societatea feudală producea și făcea schimburi [...] relațiile feudale de proprietate nu mai corespundeau forțelor de producție deja dezvoltate; ele deveniseră tot atâtea piedici. Acestea trebuiau sfărâmate și au fost sfărâmate. În locul lor a apărut libera concurență, însoțită de o organizare socială și politică adaptată acesteia și de dominația economică și politică a clasei burgheze. O mișcare asemănătoare se desfășoară sub ochii noștri [...]. Forțele de producție de care dispune societatea nu mai contribuie la dezvoltarea relațiilor de proprietate burgheze; dimpotrivă, ele au devenit prea puternice pentru aceste relații, care le împiedică dezvoltarea. Îndată ce depășesc aceste piedici, ele provoacă dezordine în întreaga societate burgheză și amenință existența proprietății burgheze.^[24]

Marx considera că aceste contradicții structurale ale capitalismului aveau să determine dispariția sistemului și înlocuirea sa cu socialismul sau cu o societate comunistă postcapitalistă:

Dezvoltarea marii industrii sapă, așadar, de sub picioarele burgheziei însăși temelia pe care aceasta produce și își însușește produsele. Burghezia produce, înainte de toate, pe propriii săi gropari. Prăbușirea ei și victoria proletariatului sunt deopotrivă inevitabile.^[24]

Procesele de transformare socială asociate capitalismului, precum urbanizarea, urmau să determine creșterea numerică a proletariatului și dezvoltarea conștiinței sale de clasă. Muncitorii aveau să înțeleagă treptat că puteau și trebuiau să transforme sistemul existent.^[26.3] Marx considera că preluarea mijloacelor de producție de către proletariat ar fi permis constituirea unor relații sociale favorabile în mod egal tuturor, eliminarea clasei exploatatoare și instituirea unui sistem de producție mai puțin vulnerabil la crizele economice ciclice.^[26.3]

În Ideologia germană, Marx a susținut că încheierea capitalismului urma să fie rezultatul acțiunii organizate a clasei muncitoare internaționale:

Comunismul nu este pentru noi o stare de lucruri care trebuie instaurată, un ideal căruia realitatea va trebui să i se conformeze. Numim comunism mișcarea reală care desființează starea actuală de lucruri. Condițiile acestei mișcări rezultă din premisele existente în prezent.^[187]

În noua societate, alienarea urma să dispară, iar oamenii aveau să fie liberi să acționeze fără a fi constrânși să își vândă forța de muncă.^[26.5] Aceasta urma să fie o societate democratică, în care întreaga populație să beneficieze de drepturi politice.^[153.1] Într-o asemenea societate, necesitatea existenței statului avea să se reducă considerabil, întrucât una dintre funcțiile sale anterioare fusese menținerea relațiilor sociale care produceau alienarea.^[26.5]

Marx a teoretizat existența unei perioade de tranziție între capitalism și instituirea societății socialiste sau comuniste, denumită dictatura proletariatului. În această etapă, clasa muncitoare urma să dețină puterea politică și să impună socializarea mijloacelor de producție.^[153.1] În Critica Programului de la Gotha, el a formulat această concepție astfel: „Între societatea capitalistă și societatea comunistă se află perioada transformării revoluționare a celei dintâi în cea de-a doua. Acesteia îi corespunde și o perioadă politică de tranziție, al cărei stat nu poate fi altceva decât dictatura revoluționară a proletariatului”.^[188]

Marx admitea posibilitatea unei tranziții pașnice în unele țări cu instituții democratice solide, precum Regatul Unit, Statele Unite ale Americii și Țările de Jos. În schimb, considera că, în alte state, unde muncitorii nu își puteau atinge obiectivele prin mijloace pașnice, forța trebuia să constituie instrumentul revoluției.^[189]

În unele interpretări, termenul „marxian” este utilizat pentru a desemna concepțiile formulate de Marx însuși, în timp ce „marxist” poate desemna și dezvoltările sau reinterpretările ulterioare ale operei sale, inclusiv cele din marxism-leninism. Această distincție nu presupune însă că întregul marxism se reduce la interpretarea lui Vladimir Lenin, întrucât există numeroase curente marxiste distincte.

După scindarea mișcării muncitorești franceze între o orientare reformistă și una revoluționară, liderul celei din urmă, Jules Guesde, a fost acuzat că ar primi ordine de la Marx. În acest context, Marx i-a spus ginerelui său Paul Lafargue: „Dacă acesta este marxism, atunci eu nu sunt marxist”. Ulterior, într-o scrisoare către Engels, l-a caracterizat pe Guesde drept „bakuninist”.^[75.2]

În legătură cu interpretările ulterioare ale operei lui Marx, cercetătorul american Hal Draper observa că puțini gânditori moderni au fost atât de distorsionați de propriii interpreți, atât marxiști, cât și antimarxiști.^[247][248]