Le Locle

Cele mai vechi urme de așezări omenești provin de la sfârșitul perioadei mezolitice (6000–5000 î.Hr.), dintr-un adăpost din Col des Roches. Situl include cea mai veche ceramică descoperită în cantonul Neuchâtel, alături de numeroase unelte, un molar de mamut și oase de cerb și mistreț. Adăpostul a fost descoperit în 1926 de un funcționar vamal și a fost primul sit de acest gen cercetat în Elveția.

În 1150, valea în care mai târziu avea să fie construit Le Locle a fost acordată de către Renaud și Guillaume de Valangin abației Fontaine-André. În 1360, Jean al II-lea de Aarberg, senior de Valangin, a primit Le Locle ca feudă de la contul Ludovic de Neuchâtel. Porțiunea deasă de pădure din Munții Jura din jurul Le Locle a fost defrișată de coloniști care au primit ulterior statutul de țărani liberi. Acești primi fermieri liberi au primit o cartă în 1372 care le codifica drepturile și libertățile. La începutul secolului al XV-lea, această cartă a fost reconfirmată odată cu înființarea primăriei. Locuitorilor din Le Locle li s-a acordat dreptul de a deține terenurile pe care le defrișaseră, cu condiția să continue să le cultive și să plătească impozite pentru ele. Seniorii feudali le-au acordat aceste libertăți pentru a încuraja stabilirea populației în zonele montane. Începând din secolul al XIV-lea, Le Locle și La Sagne au format o parohie comună. Biserica Sfânta Maria Magdalena din Le Locle a fost construită în 1351^[8].

Din cauza intensificării conflictelor transfrontaliere, în 1476, Le Locle a încheiat o alianță defensivă cu Berna.

În 1502, 37 de persoane din Le Locle au primit posibilitatea de a plăti 1780 de lire pentru titlul de „cetățean de Valangin”. Acești cetățeni aveau privilegiul de a conduce comunitatea și de a-și alege propriul primar și vornic.

Turnul Bisericii Sfânta Maria Magdalena, simbolul orașului, a fost ridicat la începutul secolului al XVI-lea. La câțiva ani după construirea turnului, în 1536, Le Locle a trecut la credința protestantă. Această biserică veche a fost reconstruită la mijlocul secolului al XVIII-lea. O biserică germană a fost construită în 1844, dar a fost demolată în 1967. Capela catolică a fost construită în 1861^[8].

În 1592, feudele de Valangin au revenit Comitatului de Neuchâtel, dar acest lucru nu a afectat nici statutul juridic al locuitorilor primăriei din Le Locle, nici funcția acesteia de judecătorie de district. Alianța din 1476 cu Berna a rămas în vigoare, iar în timpul Războiului de Treizeci de Ani, precum și în timpul invaziei lui Ludovic al XIV-lea în Franche-Comté, soldații bernezi au venit în sprijinul orașului. Le Locle a trimis soldați pentru a-și susține aliatul în 1712, în timpul bătăliilor de la Mellingen și Villmergen.

Pozuția orașului Le Locle, aproape de granița cu Franța, a făcut ca acesta să aibă adesea o relație strânsă cu Franța. Acest lucru a fost valabil mai ales în anii care au precedat Revoluția Franceză. Mulți locuitori din Le Locle s-au întâlnit în Clubul Iacobinilor din Morteau pentru a-și jura sprijinul pentru Constituția din 1792. Spiritul revoluționar a dus la conflicte între susținătorii revoluției și vechia guvernare. Represiunea guvernamentală care a urmat a determinat mulți locuitori din Le Locle să ia calea exilului în primăvara anului 1793. Câteva sute de persoane s-au mutat la Besançon, unde și-au găsit de lucru la Fabrica Națională de Ceasuri, înființată de Convenția Națională. Când s-au întors la Le Locle, au adus cu ei ceasornicari calificați, dar și o atitudine republicană.

În 1707, Principatul de Neuchâtel i-a revenit regelui Frederic I al Prusiei din dinastia Hohenzollern cu sediul la Berlin, care a condus apoi Neuchâtelul în uniune personală. Napoleon Bonaparte l-a detronat pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei din funcția de principe de Neuchâtel și l-a numit în locul său pe șeful său de stat-major, Louis Alexandre Berthier. În 1814, principatul i-a fost restituit lui Frederic Wilhelm al III-lea. Un an mai târziu, acesta a fost de acord ca principatul să se alăture Confederației Elvețiene, pe atunci nu o federație integrată, ci o confederație, ca membru cu drepturi depline. Astfel, Neuchâtel a devenit prima și singura monarhie care s-a alăturat cantoanelor elvețiene, altfel complet republicane. Acest lucru s-a schimbat în 1848, când Revoluția pașnică din Neuchâtel a început la Le Locle. Forțele regaliste s-au predat rapid, iar la 28 februarie 1848, steagul Republicii Helvetice, un simbol al republicii, a fost arborat deasupra orașului. Noua republică și noul canton au înființat prefectura Le Locle, care a existat până în 1935. În timpul contrarevoluției eșuate din 1856, orașul a fost ocupat pentru scurt timp de regaliști^[8].

Le Locle a fost ars în repetate rânduri de incendii mari (1683, 1765, 1833). A fost reconstruit în înfățișarea sa actuală în cel de-al doilea sfert al secolului al XIX-lea, când a devenit un centru al industriei ceasornicăriei.

Le Locle în 1907

Fabrica Tissot din Le Locle

Deoarece micul râu Bied inunda adesea valea, la începutul secolului al XIX-lea a fost săpat un canal prin valea către Col des Roches. Până în 1898, râul a fost folosit pentru a alimenta mai multe mori subterane^[8].

Guvernul municipal a înființat liceul în 1855 și a deschis o școală de profesori în 1866, urmată de o școală de meserii în 1897. Școala de ceasornicărie a fost înființată în 1868, constituind fundamentul pentru școala tehnică fondată în 1901–02. Această școală a devenit ulterior Departamentul de Inginerie din cadrul Haute école d'arts appliqués Arc, precum și școala de inginerie a centrului interregional de învățământ profesional Montagnes neuchâteloises.

Orașul a depus eforturi mari în construcția căilor ferate. Primei linii către La Chaux-de-Fonds (1857) i s-au alăturat liniile către Besançon (1884) și Les Brenets (1890). Cu toate acestea, Le Locle suferă de o anumită izolare și de un volum mare de trafic care este doar în tranzit.

Le Locle își datorează prosperitatea în principal industriei ceasornicăriei, în special fabricării ceasurilor de precizie și a mașinilor-unelte. Daniel Jeanrichard s-a numărat printre pionierii care au fondat această ramură a industriei în Le Locle și în împrejurimi. În regiunea Le Locle existau doar aproximativ 77 de ceasornicari activi în 1750. Până în 1800, numărul acestora crescuse la peste 800. Ceasornicăria a început să înlocuiască agricultura și producția de dantelă ca principale industrii. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, orașul angaja aproximativ 500 de dantelrese.

Unul dintre primele ziare anarhiste din istorie, Le Bulletin de la Fédération jurassienne, a fost publicat o perioadă în oraș înainte de a se muta la La Chaux-de-Fonds^[9][10].

Le Locle a fost casa a numeroși ceasornicari și inventatori faimoși, printre care Abraham-Louis Perrelet, Jacques-Frédéric Houriet, Frédéric-Louis Favre-Bulle și David-Henri Grandjean. Producători de ceasuri precum Tissot, Zenith, Ulysse Nardin, Universal Genève și Doxa își au cu toții originea în Le Locle. În secolul al XIX-lea, orașul era cunoscut pentru cronometrele sale de buzunar și marine. Industria ceasornicăriei a transformat Le Locle într-un oraș industrial. Inițial, toată munca se desfășura manual în mici ateliere, dar până în ultimul sfert al secolului al XIX-lea au fost construite primele fabrici. Introducerea producției mecanizate a reorientat industria de la ceasuri finite la mașini-unelte și componente pentru ceasuri. În timpul celor două războaie mondiale, unele fabrici, precum Zenith, ulterior Dixi, s-au specializat în producția de armament. Ceasornicăria a necesitat, de asemenea, o serie de artiști și inventatori asociați. Librarul și editorul Samuel Girardet (1730–1807) a început prin a decora carcase de ceasuri și a fondat în cele din urmă o dinastie de artiști și gravori. Familia Huguenin a devenit faimoasă pentru pictura carcaselor de ceasuri și a medaliilor. Deschisă în 1856, fabrica de ciocolată și dulciuri Klaus a funcționat până în 1992.

La fel ca în majoritatea orașelor din Munții Jura profilate pe industria ceasornicăriei, viața politică și socială din Le Locle a fost puternic influențată de ideile radicalismului, socialismului și mai târziu ale anarhismului. Profesorul James Guillaume a propus crearea unei secțiuni a Internaționalei Muncitorilor în 1866. Organizațiile socialiste vorbitoare de limbă germană, inclusiv Grütliverein și Arbeiterverein, mărturisesc că, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, mulți muncitori din Elveția germanofonă lucrau în Le Locle. Socialiștii s-au organizat într-un partid politic în 1897 și, până în 1912, constituiau majoritatea în localitate. În 1956, aceștia s-au aliat și au fost susținuți de Partidul Elvețian al Muncii. Socialiștii și-au pierdut locul în consiliul local la alegerile din 1992 în favoarea mișcării Droit de parole, care nu are o platformă politică tradițională. În 2004, pentru prima dată, consiliul a fost stabilit printr-un plebiscit, care a atribuit Partidului Elvețian al Muncii (PdA) trei locuri, iar Partidului Social Democrat din Elveția (PS) și partidului liberal Parti progressiste national câte un loc fiecare^[8].

Les Brenets este menționat pentru prima dată în 1325 ca chiez le Bruignet^[11].

La recensământul din 2000, 3 582 de persoane (sau 34,0%) erau de religie romano-catolică, în timp ce 3 140 (sau 29,8%) aparțineau Bisericii Reformate Elvețiene. Din restul populației, 56 de persoane (aproximativ 0,53% din populație) erau membre ale unei biserici ortodoxe, 27 de persoane (aproximativ 0,26% din populație) aparțineau Bisericii Creștin-Catolice, iar 677 de persoane (aproximativ 6,43% din populație) aparțineau unei alte biserici creștine. 329 de persoane (aproximativ 3,12% din populație) erau de religie musulmană. S-au înregistrat 27 de persoane de religie budistă, o persoană de religie hindusă și 8 persoane care aparțineau unei alte biserici. 2 415 persoane (aproximativ 22,94% din populație) nu aparțineau niciunei biserici, fiind agnostice sau atee, iar 599 de persoane (aproximativ 5,69% din populație) nu au răspuns la întrebare^[13].