Sari la conținut

Rupere

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Rupere ductilă a unei epruvete metalice solicitate la întindere axială

În rezistența materialelor ruperea este fenomenul de distrugere a continuității unui material sub acțiunea forțelor exterioare când acestea depășesc forțele de coeziune intermoleculare.[1][2] Știința ruperii este un domeniu de studiu în fizică, metalurgie și inginerie.

Ruperea unui corp solid are loc, de obicei, din cauza apariției unor suprafețe de discontinuitate a deplasării în interiorul corpului. Dacă apare o deplasare perpendiculară pe suprafață, aceasta este denumită „fisură normală de întindere” sau, simplu, „fisură”. Dacă apare o deplasare tangențială, aceasta este numită „fisură de forfecare”,[3] „bandă de alunecare” sau „dislocație”.[4]

Ruperile fragile (casante)[3][5] – cunoscute în limba română și drept „spargeri”[6] – au loc fără nicio deformare aparentă înainte de rupere. Ruperile ductile au loc după deformări prealabile vizibile.[3] Rezistența la rupere este tensiunea la care un eșantion se rupe. Înțelegerea detaliată a modului în care apare și se dezvoltă o ruptură în materiale constituie obiectul mecanicii ruperii.

Curba caracteristică (σ–ε) tipică pentru aluminiu
  1. Rezistența la rupere
  2. Limita de curgere
  3. Zona de proporționalitate
  4. Rupere
  5. deformație remanentă (tipic 0,2 %)

Rezistența la rupere reprezintă tensiunea la care o epruvetă cedează prin rupere.[7] De obicei aceasta se determină, pentru o epruvetă dată, printr-o încercare la întindere, care trasează curba tensiune–alungire (v. imaginea).

Materialele ductile par a avea o rezistență mai mică în momentul ruperii decât ce se consideră în tehnică „rezistența la rupere”, în timp ce la materialele casante rezistența la rupere este echivalentă cu rezistența în momentul ruperii.[7] Dacă un material ductil atinge rezistența maximă la întindere într-o situație de sarcină controlată,[a] el va continua să se deformeze fără aplicarea unei încărcări suplimentare, până la ruperea sa. Totuși, dacă încărcarea este controlată prin deplasare,[b] deformarea materialului poate reduce tensiunea, prevenind ruperea.

Statistica ruperii materialelor aleatorii prezintă un comportament extrem de interesant, aspect remarcat destul de devreme de către arhitecți și ingineri. De altfel, studiile privind ruperea materialelor ar putea fi cele mai vechi cercetări din științele fizice, rămânând și astăzi fascinante și de mare actualitate. În urmă cu mai bine de 500 de ani, Leonardo da Vinci a observat că rezistența la întindere a unor eșantioane de sârmă de fier, teoretic identice, scade pe măsură ce lungimea acestor fire crește.[8] Observații similare au fost făcute de Galileo Galilei în urmă cu mai bine de 400 de ani. Aceasta este o manifestare a statisticii extremelor în cazul defectării (un volum mai mare al probei poate prezenta defecte mai însemnate, din cauza unor fluctuații cumulate în punctele în care se inițiază defectarea, ceea ce duce la o rezistență mai scăzută a probei).[9]

Există două tipuri de ruperi: ruperi ale materialelor casante (spargeri) caracterizate prin absența deformației plastice înainte de rupere și ruperi ale materialelor ductile, caracterizate prin prezența deformației plastice înainte de rupere.

Rupere fragilă

[modificare | modificare sursă]
Spargere a sticlei
Rupere a brațului de aluminiu al unei pedale de bicicletă, unde zona luminată este o rupere fragilă, iar cea închisă la culoare o rupere la oboseală

În cazul ruperii fragile nu are loc nicio deformare plastică sesizabilă înainte de rupere. Ruperea fragilă implică, de obicei, o absorbție redusă de energie și se produce cu viteze mari, de până la 2100 m/s în cazul oțelului.[10] În majoritatea cazurilor ruperea fragilă va continua chiar dacă solicitarea încetează.[11]

În materialele cristaline casante spargerea poate avea loc prin clivaj,[12] ca urmare a unei tensiuni de întindere care acționează perpendicular pe planele cristalografice cu legături slabe (planuri de clivaj). Însă în cazul solidelor amorfe absența unei structuri cristaline duce la o ruptură concoidală,[13] fisurile propagându-se perpendicular pe direcția tensiunii aplicate.

Suprafață de rupere fragilă prin clivaj, observată la un microscop electronic cu baleiaj

Rezistența la rupere a unui material a fost estimată pentru prima dată din punct de vedere teoretic de către Alan Arnold Griffith în 1921:[14]

σt=Eγro

unde:

σt este tensiunea teoretică de rupere,
E este modulul lui Young al materialului,
γ este energia d suprafață, iar
ro este lungimea microfisurii (distanța de echilibru între centrele atomilor într-un cristal solid).

Pe de altă parte, o fisură produce o concentrare a tensiunilor, modelată prin relația lui Inglis:[15]

σre=σs(1+2aρ)=2σsaρ

unde:

σre este tensiunea la rupere eliptică,
σs este tensiunea aplicată de sarcină,
a este jumătatea lungimii fisurii, iar
ρ este raza de curbură la vârful fisurii.

Din aceste două ecuații se obține:

σr=Eγρ4aro

Atât fisurile mici (cu ρ mică), cât și defectele mari (cu a mare), reduc rezistența la rupere a materialului.

În 2010 oamenii de știință au descoperit ruperea supersonică, fenomenul de propagare a unei fisuri cu o viteză mai mare decât viteza sunetului într-un material.[16] Acest fenomen a fost verificat și prin experimente privind ruperea în materiale de tip cauciuc.

Secvența de bază într-o rupere fragilă tipică este următoarea: apariția unui defect, fie înainte, fie după punerea materialului în exploatare, propagarea lentă și stabilă a fisurii sub acțiunea unor sarcini repetate și cedarea bruscă, rapidă, în momentul în care fisura atinge o lungime critică, determinată de condițiile definite de mecanica ruperii.[11] Ruperea fragilă poate fi evitată prin controlul a trei factori principali: tenacitatea la rupere a materialului, Kc , nivelul tensiunii nominale, σ, și dimensiunea defectului apărut, a.[10] Tensiunile reziduale, temperatura, viteza de încărcare și concentrările de tensiuni contribuie și ele la ruperea fragilă, influențând cei trei factori principali.[10]

În anumite condiții, materialele ductile pot prezenta un comportament fragil. Încărcarea rapidă, temperatura scăzută și condițiile de solicitare triaxială pot determina cedarea materialelor ductile fără o deformare prealabilă.[10]

Rupere ductilă

[modificare | modificare sursă]

În cazul ruperii ductile, înainte de rupere are loc o deformare plastică pronunțată (gâtuire). Termenii „rupere” și „rupere ductilă” descriu ruperea finală a materialelor ductile supuse la întindere. Plasticitatea pronunțată determină propagarea lentă a fisurii, ca urmare a absorbției unei cantități mari de energie înainte de rupere.[17][18]

Deoarece ruperea ductilă apare după o deformare plastică mare, comportamentul la rupere al unei fisuri în propagare, așa cum a fost modelat mai sus, se modifică în mod fundamental. O parte din energia provenită din concentrările de tensiune de la vârfurile fisurii este disipată prin deformare plastică în fața fisurii, pe măsură ce aceasta se propagă.

Etapele ruperii ductile (la tensiune pură)

Etapele de bază în ruperea ductilă sunt formarea microgolurilor,[19] coalescența microgolurilor (formarea fisurii), propagarea fisurii și ruperea, ducând adesea la o suprafață de rupere concoidală („cupă și con”). Microgolurile se formează în dreptul a diverse discontinuități interne, precum precipitate, faze secundare, incluziuni și limite ale grăunților din material.[19] Pe măsură ce tensiunea locală crește, microgolurile se dezvoltă, fuzionează și, în cele din urmă, formează o suprafață de rupere continuă.[19] De obicei ruperea ductilă este transcristalină[12], iar deformarea cauzată de alunecarea dislocațiilor poate genera suprafața de forfecare caracteristică ruperii de tip „cupă și con”.[20]

Suprafață de rupere ductilă la aluminiu de tip 6061-T6

Coalescența microgolurilor conferă suprafeței de rupere un aspect caracterizat prin prezența unor adâncituri (gropițe). Forma acestor adâncituri este puternic influențată de tipul de solicitare. Ruperea sub acțiunea unei solicitări locale de întindere uniaxială duce, de regulă, la formarea unor adâncituri echiaxiale. Ruperile cauzate de forfecare generează adâncituri alungite sau parabolice, orientate în direcții opuse pe suprafețele de rupere conjugate. În cele din urmă, ruperea prin smulgere (întindere) produce adâncituri alungite, orientate în aceeași direcție pe suprafețele de rupere conjugate.[19]

Caracteristici

[modificare | modificare sursă]

Modul în care o fisură se propagă printr-un material oferă informații despre tipul de rupere. În cazul ruperii ductile fisura avansează lent, fiind însoțită de o deformare plastică semnificativă în jurul vârfului acesteia. De regulă, o fisură ductilă nu se propagă decât dacă este aplicată o tensiune mai mare și în general încetează să se mai propage odată ce sarcina este îndepărtată.[11] Într-un material ductil o fisură poate ajunge într-o zonă în care tensiunile sunt ceva mai scăzute și se poate opri, datorită efectului de „tocire” (sau rotunjire) a vârfului fisurii, cauzat de deformările plastice. Pe de altă parte, în cazul ruperii fragile fisurile se propagă extrem de rapid, cu o deformare plastică redusă sau inexistentă. Odată inițiate, fisurile care se propagă într-un material fragil continuă să crească.

Propagarea fisurilor este clasificată și în funcție de caracteristicile fisurii la nivel microscopic. O fisură care traversează granulele din interiorul materialului corespunde unei ruperi transcristaline. O fisură care se propagă de-a lungul limitelor dintre granule este denumită rupere intercristalină.[12] De regulă, la temperatura camerei legăturile dintre granulele materialului sunt mai puternice decât materialul în sine, astfel încât este mai probabilă apariția unei ruperi transcristaline. Atunci când temperatura crește suficient pentru a slăbi legăturile dintre granule, ruperea intercristalină devine modul de rupere mai frecvent.[11]

Ruperea materialelor este studiată și cuantificată în mai multe moduri. Ruperea este determinată în mare măsură de tenacitatea la rupere, Kc, prin urmare încercarea la rupere este adesea efectuată pentru a determina acest lucru. Cele mai utilizate două tehnici pentru determinarea tenacității la rupere sunt încercarea la încovoiere în trei puncte și încercarea pe epruvete compacte supuse la întindere. Prin efectuarea acestor încercări se poate determina tenacitatea la rupere cu ajutorul următoarei ecuații:

Kc=σrπcf(c/a)

unde:

f(c/a) este o ecuație empirică pentru geometria epruvetei,
σr este tensiunea la rupere, iar
c este lungimea fisurii.

Pentru a obține cu precizie Kc, valoarea lui c trebuie măsurată precis. Acest lucru se realizează luând epruveta prevăzută cu o crestătură prelucrată, de lungime c′ și ascuțind această crestătură pentru a simula mai fidel vârful unei fisuri întâlnite în materialele din condiții reale.[21] Aplicarea unei sarcini periodice epruvetei poate determina o fisură de oboseală, care extinde fisura de la lungimea c′, corespunzătoare crestăturii create artificial, până la lungimea c. Această valoare c este utilizată în ecuațiile de mai sus pentru determinarea Kc.[22]

În urma acestei încercări proba poate fi reorientată astfel încât aplicarea ulterioară a unei sarcini F să extindă această fisură. Astfel se poate obține o curbă a sarcinii în funcție de îndoirea probei. Pe baza acestei curbe se poate determina panta porțiunii liniare, care reprezintă inversul complianței materialului. Aceasta este utilizată ulterior pentru a deduce funcția f(c/a) conform definiției din ecuația de mai sus. Cunoscând toate aceste variabile, se poate calcula apoi Kc.

Ceramică și sticlă

[modificare | modificare sursă]

Materialele ceramice și sticlele anorganice prezintă un comportament la rupere diferit de cel al materialelor metalice. Ceramicele au o rezistență mecanică ridicată și se comportă bine la temperaturi înalte, deoarece rezistența materialului este independentă de temperatură. Ceramicele au o tenacitate scăzută, așa cum reiese din încercările la întindere. Adesea valorile Kc ale ceramicelor reprezintă aproximativ 5 % din valorile întâlnite la metale.[22] Totuși, așa cum a fost demonstrat de Faber și Evans, tenacitatea la rupere poate fi estimată și îmbunătățită prin devierea fisurilor în jurul particulelor unei a doua faze.[23] În utilizarea curentă, de regulă materialele ceramice sunt supuse unor solicitări de compresiune, prin urmare rezistența la compresiune este adesea denumită, pur și simplu, „rezistență”, o valoare care nu de puține ori o depășește pe cea a majorității metalelor. Totuși, ceramica este un material casant, motiv pentru care eforturile se concentrează, în mare parte, pe prevenirea ruperii fragile. Din cauza modului în care sunt fabricate și prelucrate, în material există adesea defecte preexistente, care generează un grad ridicat de variabilitate în ceea ce privește ruperea fragilă de tip I.[22] Astfel, în proiectarea componentelor ceramice trebuie luată în considerare o natură probabilistică a fenomenelor. Distribuția Weibull⁠(d) permite estimarea probabilității de supraviețuire a unei părți din eșantioanele cu un anumit volum care rezistă la o tensiune de întindere dată, și este adesea utilizată pentru a evalua mai bine perspectiva unui material ceramic la evitarea ruperii.

Fascicule de fibre

[modificare | modificare sursă]

Pentru a modela ruperea unui fascicul de fibre, Thomas Pierce a introdus în 1926 „modelul fasciculului de fibre”, ca un model menit să ajute la înțelegerea rezistenței materialelor compozite.[24] Fasciculul constă dintr-un număr mare de arcuri care acționează după legea lui Hooke, dispuse vertical, în paralel, având lungimi identice și constante elastice identice. Acestea au, totuși, tensiuni de rupere diferite. Toate capetele inferioare ale acestor arcuri sunt fixate pe un suport orizontal rigid de care este atașată sarcina. În cazul în care acest suport inferior este absolut rigid, sarcina este distribuită, în orice moment, în mod egal (indiferent de numărul sau de localizarea fibrelor care s-au rupt) între toate elementele rămase intacte. Acest mod de distribuire a sarcinii este cunoscut sub denumirea de „model de distribuire egală a sarcinii”. Se poate presupune, de asemenea, că platforma inferioară are o rigiditate finită, caz în care în punctele în care fibrele cedează apare o deformare locală a platformei, determinând fibrele vecine rămase intacte să preia o parte mai mare din sarcina transferată de la elementul care s-a rupt. Cazul extrem este reprezentat de modelul de distribuire locală a sarcinii, în care sarcina preluată anterior de fibra care a cedat este distribuită (de obicei în mod egal) între fibrele vecine imediate care au rămas intacte.[9]

Mecanica ruperii în simulări numerice

[modificare | modificare sursă]

Practic, fiecare domeniu al ingineriei a fost influențat semnificativ de computere, iar mecanica ruperii nu face excepție. Întrucât există foarte puține probleme practice care dispun de soluții analitice în formă închisă, modelarea numerică a devenit un instrument esențial în analiza ruperii. Există, la propriu, sute de configurații pentru care au fost publicate soluții privind factorii de intensitate a tensiunii, majoritatea fiind obținute pe baza unor modele numerice. Calculul integralei J și al deplasării de deschidere a vârfului fisurii reprezintă alte două abordări elastoplastice tot mai utilizate. În plus, experții folosesc instrumente computaționale de ultimă generație pentru a studia fenomene complexe, precum propagarea ductilă a fisurilor, ruperea dinamică și ruperea la nivelul interfețelor. Creșterea exponențială a aplicațiilor în domeniul mecanicii computaționale a ruperii este, în esență, rezultatul evoluției rapide a tehnologiei de calcul.[25]

Cele mai utilizate metode numerice de calcul sunt metoda elementelor finite și metoda elementelor de frontieră⁠(d). Alte metode corelează tensiunile și deformațiile, precum și avansul fisurii la nivel de element. Ultimele două intră în categoria metodelor tradiționale din mecanica computațională a ruperii.

Metoda elementelor finite

[modificare | modificare sursă]

În această metodă structurile sunt divizate în elemente discrete de tip grindă (unidimensionale), elemente plane (stare de tensiune plană sau de deformație plană – bidimensionale) ori elemente volumice (tip cuboid sau tetraedru – tridimensionale). Continuitatea dintre elemente este asigurată de către noduri.[25]

Metoda elementelor de frontieră

[modificare | modificare sursă]

În această metodă, suprafața este împărțită în două regiuni: o regiune Su, în care sunt specificate deplasările, și o regiune ST, în care sunt specificate tensiunile pe suprafață. Fiind date condițiile la limită, tensiunile, deformațiile și deplasările din interiorul corpului pot fi, teoretic, determinate, la fel ca și tensiunile pe suprafață pe Su și deplasările pe ST. Este o tehnică extrem de eficientă pentru determinarea tensiunilor pe suprafață și a deplasărilor necunoscute.[25]

Note explicative

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ O situație simplă de solicitare la întindere controlată prin sarcină ar consta în susținerea unei epruvete de capătul superior și suspendarea unei greutăți de capătul inferior. În acest caz, sarcina aplicată epruvetei este independentă de deformația acesteia.
  2. ↑ O situație simplă de întindere controlată prin deplasare ar consta în atașarea unui cric foarte rigid la capetele unei epruvete. Pe măsură ce cricul se extinde, acesta controlează deformarea epruvetei; sarcina aplicată asupra epruvetei depinde de deformație.
  1. ↑ „ruperea materialelor” la Lexiconul Tehnic Român
  2. ↑ Mantea ș.a., 1970, p. 442
  3. 1 2 3 Mantea ș.a., 1970, pp. 439–440
  4. ↑ en Cherepanov, G.P., Mechanics of Brittle Fracture
  5. ↑ Pop, Mariana (). „Elemente de mecanica ruperii” (PDF). curs, Elemente de teoria deformărilor plastice. Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca. Accesat în .
  6. ↑ „sparge” la DEX online
  7. 1 2 en Degarmo, E. Paul; Black, J T.; Kohser, Ronald A. (), Materials and Processes in Manufacturing (ed. 9th), Wiley, p. 32, ISBN 0-471-65653-4
  8. ↑ en Lund, J. R.; Bryne, J. P., Civil. Eng. and Env. Syst. 18 (2000) 243
  9. 1 2 en Chakrabarti, Bikas K. (decembrie 2017). „Story of the Developments in Statistical Physics of Fracture, Breakdown and Earthquake: A Personal Account”. Reports in Advances of Physical Sciences. 01 (4): 1750013. doi:10.1142/S242494241750013X Accesibil gratuit. ISSN 2424-9424. Text was copied from this source, which is available under a Creative Commons Attribution 4.0 International License.
  10. 1 2 3 4 en Rolfe, John M. Barsom, Stanley T. (). Fracture and fatigue control in structures: applications of fracture mechanics (ed. 3). West Conshohocken, Pa.: ASTM. ISBN 0-8031-2082-6.
  11. 1 2 3 4 en Campbell, F.C., ed. (). Fatigue and fracture: understanding the basics. Materials Park, Ohio: ASM International. ISBN 978-1-61503-976-0.
  12. 1 2 3 Mantea ș.a., 1970, p. 438
  13. ↑ Mantea ș.a., 1970, p. 441
  14. ↑ Mantea ș.a., 1970, p. 443
  15. ↑ Inglis, Charles E. (). „Stresses in a plate due to the presence of cracks and sharp corners” (PDF). Transactions of the Institution of Naval Architects. 55: 219–230.
  16. ↑ en C. H. Chen; H. P. Zhang; J. Niemczura; K. Ravi-Chandar; M. Marder (noiembrie 2011). „Scaling of crack propagation in rubber sheets”. Europhysics Letters. 96 (3). Bibcode:2011EL.....9636009C. doi:10.1209/0295-5075/96/36009.
  17. ↑ en Perez, Nestor (). Fracture Mechanics (ed. 2nd). Springer. ISBN 978-3-319-24997-1.
  18. ↑ en Callister, William D. Jr. (). Materials science and engineering: an introduction (ed. 8th). Wiley. pp. 236–237. ISBN 978-1-119-40539-9. OCLC 992798630.
  19. 1 2 3 4 en Ewalds, H. L. (). Fracture mechanics. R. J. H. Wanhill. London: E. Arnold. ISBN 0-7131-3515-8. OCLC 14377078.
  20. ↑ en Askeland, Donald R.; Wright, Wendelin J. (ianuarie 2015). The science and engineering of materials (ed. Seventh). Boston, MA. pp. 236–237. ISBN 978-1-305-07676-1. OCLC 903959750.
  21. ↑ en An improved semi-analytical solution for stress at round-tip notches, a closer look
  22. 1 2 3 en Courtney, Thomas H. (), Mechanical behavior of materials (ed. 3nd), McGraw Hill, ISBN 1-57766-425-6
  23. ↑ en Faber, K. T.; Evans, A. G. (). „Crack deflection processes—I. Theory”Necesită abonament cu plată. Acta Metallurgica. 31 (4): 565–576. doi:10.1016/0001-6160(83)90046-9. ISSN 0001-6160.
  24. ↑ en Pierce, F. T., J. Textile Indust. 17 (1926) 355
  25. 1 2 3 en Anderson, T. L. (). Fracture mechanics: fundamentals and applications (ed. 3rd). Boca Raton, FL. ISBN 978-1-4200-5821-5. OCLC 908077872.
  • Mantea, Ștefan; Geru, Nicolae; Dulămiță, Titi; Rădulescu, Maria (). Metalurgie fizică. București: Editura Tehnică. 

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]
  • en Dieter, G. E. (1988) Mechanical Metallurgy ISBN: 0-07-100406-8
  • en A. Garcimartin, A. Guarino, L. Bellon and S. Cilberto (1997) "Statistical Properties of Fracture Precursors". Physical Review Letters, 79, 3202 (1997)
  • en Callister Jr., William D. (2002) Materials Science and Engineering: An Introduction. ISBN: 0-471-13576-3
  • en Peter Rhys Lewis, Colin Gagg, Ken Reynolds, CRC Press (2004), Forensic Materials Engineering: Case Studies.

Legături externe

[modificare | modificare sursă]